Mărturii cutremurătoare ale foştilor deţinuţi despre umilinţe pe care numai o minte bolnavă le putea născoci.
Paştele este cea mai importantă sărbătoare religioasă de peste an. Dacă pentru majoritatea creştinilor reprezintă prilej de bucurie şi speranţă, pentru deţinuţii care între anii 1949 şi 1951 au fost întemniţaţi la închisoarea comunistă de la Piteşti, Paştele era prilej de torturi şi umilinţe greu de imaginat.
Cunoscut sub denumirea de Experimentul Piteşti, aşa-zisul program de „reeducare” a celor care se împotriveau regimului comunist şochează şi la 70 de ani distanţă prin cruzimea tratamentelor la care erau supuşi deţinuţii. Atrocităţile comise între zidurile închisorii aflate la câteva minute de mers de centrul oraşului au distrus mii de vieţi. Nu este cunoscut numărul exact al victimelor Experimentului Piteşti, se spune că aproape 5000 de oameni ar fi fost supuşi celui mai intensiv program de spălare a creierului prin tortură din blocul comunist şi undeva între 100 şi 200 au murit în chinuri din cauza torturilor.
Marele scriitor Alexandr Soljeniţîn, laureat al premiului Nobel, care a cunoscut pe propria piele gulagurile și lagărele de muncă forțată sovietice, a rămas consternat aflând de metodele cumplite aplicate deţinuţilor politici de către Securitate în România.
În loc să aducă bucurie şi lumină în sufletele celor osândiţi, Paştele reprezenta pentru torţionarii de la Închisoarea Piteşti ocazia de a-i chinui şi mai mult pe deţinuţii politici. Relatările foştilor deţinuţi stau mărturie despre ororile petrecute de Sărbătoarea Învierii în spatele zidurilor de pe Negru Vodă nr. 30.
Răstignire în batjocură pe hârdăul cu excremente
Mihai Buracu, unul dintre deţinuţii politici ajunşi în iadul de la Piteşti, evocă în cartea sa „Tăblițele de săpun de la Itșetip. Mărturii și poezii din detenție” experienţele înfiorătoare pe care le-a trăit în acelaşi an fatidic 1951.
Am fost sortit să fiu asinul pe care în Duminica Floriilor din 1951, Iisus Piteşteanul a intrat călare în Ierusalimul din camera 4 Spital. Am luat astfel parte, în 4 labe, la un dezmăţ şi o orgie scârbavnică, la o liturghisire neagră în care şobolanii au chiţăit osanale în cinstea mai marelui lor, proslăvindu-i pofta de sânge şi de suflete tinere, nevinovate.
Nu mai ştiu dacă, îngenuncheat fiind pentru a fi asinul Domnului, am sărutat falusul de săpun de la gâtul sacerdotului dement, dar ştiu că am şters cu palmele şi genunchii balele scuipate pe chipul şi înaintea celui pregătit pentru jertfă.
N-au lipsit nici spinii aduşi de gardieni, nici bâtele care au înlocuit ramurile înverzite de salcie şi n-a lipsit nici judecata lui Ponţiu Pillat din Piteşti, care l-a osândit la răstignirea în batjocură pe hârdăul cu excremente. Şi toate acestea pe fondul înjurăturilor şi cântecelor obscene. Cu scârbă mare s-a urlat: «Să se răstignească!» Fiecare ne-am dorit însă propria răstignire, intrarea în nefiinţă cu orice preţ, chiar acela, suprem, de pierdere a mântuirii sufletului.”
Deținuții – obligați să se „împărtășească” cu urină și fecale
În volumul „Fenomenul Pitești”, Virgil Ierunca descrie torturile pe care deţinuţii le suportau în zilele de sărbătoare în „camera 4 – spital”:
Acum, „camera 4 – spital” este un paraclis. Un spațiu al rugăciunii, în care se slujesc în fiecare săptămână Sfânta Liturghie, Sfântul Maslu și se fac pomeniri pentru cei care au trecut prin închisorile comuniste.
În perioada „experimentului”, aici se desfășurau, de Crăciun sau de Paști, așa-numitele „liturghii negre”, când deținuții erau obligați să se „împărtășească” cu urină și fecale și să interpreteze scenete scabroase, blasfemiatoare.
Imaginația delirantă a lui Țurcanu se dezlănțuia mai ales atunci când avea de-a face cu studenții care credeau în Dumnezeu și se străduiau să nu se renege. Astfel, unii erau «botezați» în fiecare dimineață: scufundări cu capul în hârdăul cu urină și materii fecale, în timp ce ceilalți deţinuţi în jur psalmodiau formula botezului…
Când deținutul recalcitrant era pe punctul de a se îneca era scos, i se dădea un scurt răgaz de respirare, apoi era scufundat din nou. Unul dintre acești «botezați», căruia i se aplicase sistematic tortura, ajunsese la un automatism care l-a ținut vreo două luni: mergea în fiecare dimineață și-și băga singur capul în hârdău, spre hazul reeducatorilor”, povesteşte Virgil Ierunca.
Siliţi să se târască 8 zile în genunchi
În cartea „Mărturisiri din mlaştina disperării”, fostul deţinut Dumitru Bordeianu descrie scene de o cruzime inimaginabilă, pe care numai o minte bolnavă le putea născoci, comise Săptămâna Mare şi de Paştele anului 1951. Pentru deţinuţii de la Piteşti, perioada sărbătorilor nu era deloc una mult aşteptată.
„Paştile din 1951. Hula adusă Fiului lui Dumnezeu
Săptămâna care a urmat acestor întâmplări a rămas de neuitat. […] Se apropiau Paştile şi eram îngroziţi la gândul că ceea ce se petrecuse la Crăciun se va repeta aidoma şi de Paşti, cu aspecte însă mult mai satanice, pe care imaginaţia omului sănătos la minte nu le poate crea.
Era Duminica Floriilor, înainte de Săptămâna Patimilor. În acea după-amiază, Zaharia s-a întors de la camera 4 spital şi a făcut o nouă redistribuire pe prici. Deodată, mi-a trecut prin minte că se pregătea ceva straniu, ceva de nedescris, în legătură cu Săptămâna Patimilor şi cu Paştile.
Primul pe prici, a fost aşezat, după noua ordine, a fost Maglavit, urmat de Nedelcu, de Bordeianu Dumitru, autorul acestor jalnice amintiri, Popescu Paul, Zelică Berza, Grigoras, Hutuleac, Sântimbreanu, Reus, Gheorghiu şi Andrisan. […]
Luni, în Săptămâna Patimilor, imediat după prânz, Zaharia s-a întors cu un teanc de hârtii în mână, mai multe mături tocite, un ghem de aţă groasă, nişte cutii de conserve goale, mangal şi o sticluţă. Le-a aşezat pe priciul nostru şi, din cozile de mătură, ne-a pus să facem cruci. Una din cruci, mai mare, era pentru Ungureanu.
Nu ghiceam ce avea de gând să facă Zaharia. Din cutia de conserve, a făcut cădelniţă, iar hârtiile aduse le-a împărţit celor ce se lepădaseră de Mişcarea Legionară şi la vreo 5-6 care făcuseră de planton de la 15 ianuarie. După ce toate acestea au fost pregătite, Zaharia ni s-a adresat în felul următor:
«Misticilor şi – celorlalţi din cameră – bandiţilor, pentru că credeţi în Dumnezeu şi în Patimile Lui, iar după cum ştiţi eu nu cred în astfel de baliverne, şi pentru că este Săptămâna Patimilor, să vedeţi şi voi ce patimi vor îndura aceşti mistici!»
Oricine mi-ar fi spus şi orice aş fi citit în cea mai pornografică literatură, nu mi-aş fi putut închipui niciodată că nişte minţi satanizate şi bolnave puteau născoci asemenea măscări, pentru a huli şi ofensa Majestatea lui Dumnezeu, Sfinţenia şi Neprihănirea Lui. […]
Ce sens ar avea să descriu pornografiile, insultele şi hula adusă lui Dumnezeu? Cei credincioşi ne vor crede pe cuvânt, avându-i martori pe Dumnezeu şi pe acei ce, în Numele Lui, au îndurat astfel de torturi. Nu ne vor crede ateii, care şi asa hulesc pe Dumnezeu, fără a fi torturati.
Din după-masa de luni şi până în Vinerea Mare, când se cânta Prohodul în bisericile noastre, precum şi în cele trei zile de Pasti, s-a cântat tot timpul pe melodia Prohodului, de către cei zece care se lepădaseră de Miscare, plus plantoanele, tot acest repertoriu de pornografii, măscări şi scabrozităti, care depăseau orice imaginaţie.”
Scopul final al reeducării comuniste: scoaterea lui Dumnezeu din inimile oamenilor
Noi, „misticii”, am fost purtaţi timp de opt zile, în genunchi prin cameră, de la un capăt la altul, în frunte cu Ungureanu, închipuind patimile Domnului. Lui Ungureanu i-au făcut coroană de spini, iar în cutiile de conserve s-a pus mangal stropit cu gaz lampant şi i s-a dat foc, ca să tămâiem cu ele, în timp ce mergeam în genunchi, făcând metanii.
L-am văzut pe Ungureanu plângând ca niciodată, îngrozit de ceea ce ne-au forţat să facem. Ce mi-a cutremurat sufletul în timpul acestei torturi a duhului, a fost imaginea mamei, pe care am văzut-o în faţa ochilor, îndoliată, aşa cum întelegea ea să trăiască Săptămâna Patimilor Mântuitorului. O vedeam plângând; îi era poate gândul la suferinţele mele, deşi biata de ea nu ştia în ce iad mă aflam. […]
După opt zile de mers în genunchi, ni s-au rupt pantalonii, iar genunchii erau numai o rană. […] La sfârsitul celor opt zile de chin şi umilinţă, de dimineaţă până seara, distruşi sufleteşte, scârbiţi de noi înşine, de neputinţa şi slăbiciunea noastră, imploram Cerul să ne ia zilele.
Din cauza mersului pe ciment, genunchii noştri erau o rană sângerândă si, când atingeam cimentul, călcam parcă pe ace. Dar, în afară de rănile fizice, această degradare spirituală a lăsat răni şi mai adânci în sufletele şi conştiinţa noastră.
Mă gândeam cu groază în acele momente dacă aveam să petrecem la fel şi alte sărbători ale Naşterii şi ale Învierii lui Hristos, în timp ce părinţii, fraţii, surorile şi prietenii nostri vor trăi bucuria adevăratelor sărbători.
Nu numai în camera 3 subsol s-au petrecut asemenea orgii, ci în toate celelalte camere, după cum aveau să mărturisească, după demascări, cei ce le-au trăit ca şi noi.
Iată scopul final al reeducării comuniste: scoaterea lui Dumnezeu din inimile oamenilor şi prăbuşirea lor în neant”.
Degradarea morală, dusă până dincolo de limita inimaginabilului
În volumul „Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”, Aurel Vişovan, unul dintre miile de foşti deţinuţi ai Închisoarii Piteşti, povesteşte cum au petrecut Paştele el şi colegii de suferinţă în primăvara anului 1951.
Se apropiau Paştile unui nou an sub cerul demascărilor de la Piteşti. De data asta ştiam că se apropie marea sărbătoare, întrucât torţionarii ne anunţaseră. Primiseră – probabil – şi ei ordine de la oculta care manevra din umbră aceste nenorociri şi trebuia ca răul să-l facă şi mai rău şi mai infam.
Observam cum cei din partea adversă începură să organizeze scene – scene din ce în ce mai blasfemiatoare – la adresa Mântuitorului şi a Sfintei Fecioare. Se proferau cuvinte din cele mai scârboase posibile, scene care profanau tot ce este sfânt în chipul cel mai dezgustător, iar noi cei de la izolare trebuia să ne închinăm în faţa lor şi să repetăm expresii de domeniul absurdului.
Dacă Paştile lui 1950 au fost sub semnul chinurilor fizice, celor din 1951 li s-a adăugat degradarea morală dusă până dincolo de limita inimaginabilului. Nu mai rămăsese nimic din ce să nu fie pângărit. De partea opoziţiei nu mai rămăsesem decât câţiva”, îşi aminteşte Aurel Vişovan.
Memorialul Închisoarea Pitești se află pe strada Negru Vodă, nr. 30, şi poate fi vizitat de joi până duminică, între orele 11:00 – 18:00. Pentru a programa un tur ghidat, puteți contacta curatorii Memorialului prin telefon la 0734365102 sau email: contact@inchisoareapitesti.org.
Citiți, de asemenea, pe anchetaonline:
Se amână Sfântul Gheorghe în aprilie 2022! Anunțul oficial al Bisericii!
