Durere fără margini în familia lui Horia Moculescu. Marele compozitor, pianist și om de televiziune s-a stins din viață la vârsta de 88 de ani, lăsând în urmă o carieră impresionantă și o fiică îndurerată, pentru care el era întreaga lume.
După moartea sa, Nidia Moculescu, o tânără talentată care i-a moștenit pasiunea pentru muzică, a transmis un mesaj sfâșietor pe un grup restrâns de rugăciuni, o scrisoare către tatăl care a fost pentru ea nu doar părinte, ci și sprijin, lumină și sens al vieții. În cuvinte care ard de dor și neputință, tânăra și-a strigat durerea:
Mă sufocă și mă strânge lumea Tata! Nu pot să respir. Nu știu să trăiesc. Erai aerul meu. Erai drumul meu. Trimite-mi tăticule o singura bătaie de inimă care să nu mai muște din mine când și pianul tău plânge și fiecare notă te întreabă: unde ești? când vii?…
Erai zâmbetul meu …Tu erai viața, lumina mea. Și acum, fără tine, sunt o fiică ruptă din trupul lumii. Sunt o strigare fără de rost care nu mai are ecou. Îți amintești cum îmi spuneai că sunt puternică? Că am în mine seva ta? Că voi înflori chiar și în iarnă? Ai greșit, Tata. Eu nu sunt puternică. Eu sunt frântă. Sunt o frunză smulsă de vântul durerii. Sunt o fiică care nu mai știe să fie. Și te caut în fiecare colț de tăcere, în fiecare adiere, în fiecare vis. Dar nu te mai găsesc. Și mă întreb: cum să trăiesc fără tine? Cum să învăț Tata asta…. M-ai învățat atâtea, tată, dar un singurul lucru nu ai reușit …cum să mă faci să trăiesc fără tine … Cum să mai văd lumea, când ochii mei – de fapt ochii tăi – , sunt orbi în fața lumii ? Cum să mai vorbesc când gura mea , tot moștenirea ta , nu mai poate decât să urle ?”
În continuare, Nidia l-a descris pe Horia Moculescu drept „stejarul” care i-a oferit forță și echilibru, mărturisind că moartea lui a lăsat un gol uriaș.
Mi-ai fost Totul. Ai fost rădăcina, coroana, cerul și pământul meu. Și acum… acum sunt doar copila ta căzută, cu genunchii zdreliți de durere, cu sufletul în zdrențe, cu inima în gol.
Tăticule, dacă mă auzi, trimite-mi un semn. Da- mi un semn din tăria ta, că eu nu mai pot. Nu mai pot!
Trimite-mi tăticule , te implor, un acord care să nu sune a despărțire, o armonie care să mă țină dreaptă când lacrima apasă pe pedale, când vinylul lumii s-a zgâriat, iar muzica ta
se tânguie pe repetiție ca o
rugăciune fără răspuns…
Tu ai fost stejarul meu. Rădăcina mea. Trunchiul care m-a ținut dreaptă când viața mă lovea cu furtuni. Umbra ta era adăpostul meu. Frunza ta era speranța mea. Iar acum… acum ai căzut. Și eu cad cu tine… Într-un hău… și fără lumină.Fiica ta. Cea care cade. Cea care te strigă. Cea care nu știe cum să trăiască fără stejarul ei…”
Cuvintele ei sunt dovada unei iubiri nemărginite. Pentru Nidia Moculescu, tatăl său rămâne nu doar un simbol al muzicii românești, ci și centrul sufletului ei — stejarul sub a cărui umbră a învățat să viseze, să cânte și să trăiască.
De-a lungul anilor, cei doi au fost de nedespărțit. Locuiau împreună, se sprijineau necondiționat și se bucurau de fiecare clipă petrecută unul alături de celălalt. Horia era un tată devotat, protector, care își răsfăța fiica și o sprijinea în tot ceea ce făcea.
Sursă foto: FB Nidia Mihaela Moculescu
Citiți, de asemenea, pe anchetaonline.ro
