Două incidente grave, în două școli din țară, la numai o zi distanță. Dincolo de șocul public și de întrebările despre pază, responsabilitate și prevenție, rămâne o realitate incomodă: cât de pregătită mai este școala românească să gestioneze violența și câtă putere de intervenție mai au oamenii din interiorul ei? Am discutat despre toate acestea cu Alina Manea, directoarea Colegiului Național „I.C. Brătianu” din Pitești, un manager școlar cunoscut pentru stilul neconvențional și relația apropiată cu elevii. Nu am căutat explicații facile și nici vinovați de serviciu. Am vorbit despre regulile pe care școala încearcă să le impună, despre părinții care cooperează sau, dimpotrivă, refuză dialogul, despre psihologii copleșiți, despre rețelele sociale și despre profesorii care încep să se retragă în propria carapace. Alina Manea vorbește fără prea multe menajamente despre limitele sistemului, dar și despre limitele oamenilor care îl țin în picioare.
Mi-e și greu să accept că am ajuns să trăim niște zile în care să numim un copil „elev agresor”
*Doamnă directoare, după atacul de la Pitești, prima reacție a conducerii a fost clasică: „Era un băiat retras, timid, liniștit”. Cât de mult vă sperie această „liniște” din școli?
– Mulți dintre noi, oamenii din sistem, am tras semnale de alarmă foarte serioase cu privire la faptul că școala a devenit un spațiu al haosului, al lucrurilor pe care nu le mai putem controla. Pentru că, din păcate, și fără să se supere nimeni, legislația privind drepturile și obligațiile elevilor este mult prea permisivă și favorizează anumite comportamente. Eu nu știu de ce s-a ajuns aici. Sper că nu din rațiuni populiste, pentru că ar fi de-a dreptul înfiorător.
Să vă dau un singur exemplu: povestea cu uniformele, că este cea mai recentă. Ați văzut ce tevatură s-a creat la nivel național în momentul în care proiectul se apropia de o finalitate absolut normală. Atunci, toate forurile, comisiile și comitetele s-au înarmat cu tot felul de opinii, fără ca oamenii care se lovesc zi de zi de aceste lucruri să fie chemați la discuții. A nu se crede că eu am ceva cu copiii. Mie îmi sunt extrem de dragi și am încredere în ei mai mult decât în persoanele adulte.
Comunitatea „Brătianu”, când a hotărât introducerea uniformelor, a avut niște motive foarte profunde. Nu e vorba despre motive estetice, nu e vorba despre fashion, nu e vorba despre a pune pe piept sau pe spate un brand. Este vorba despre încă un element care sporește șansele de diminuare a fenomenului violenței în școli, de la simpla agresivitate vestimentară până la agresivitatea fizică și verbală. E vorba despre a înțelege că elevii trebuie să aibă niște reguli. Regulile acestea sunt bagatelizate, deși sunt lucruri simple, nu complicate. Nu e complicat să vorbești frumos, civilizat, să te îmbraci curat, să nu jignești, să nu deranjezi, să nu lovești. Sunt lucruri elementare, care țin de educația celor șapte ani de acasă.
Nu fac apologia unui sistem educațional nemaiîntâlnit. Nu. Noi am renunțat la minimul educațional, începând cu familia. Și poate să se supere cine o vrea. Eu nu mai pot să nu spun lucrurilor pe nume, cu toate riscurile. Nu mă dau nici psiholog, nu mă erijez nici în deținătorul sfaturilor perfecte, dar vorbesc din perspectiva unui părinte și a unui profesor. Lucrurile sunt mult mai ușor de rezolvat, dar nu se vrea, deși este atât de important ca elevii să aibă reguli și să le respecte.
*S-a aflat că miza conflictului ar fi pornit de la niște glume și tachinări la adresa băiatului. Când un elev ajunge să bage doi colegi în spital pentru o tunsoare, unde e falia? E la copilul care n-are rezistență la frustrare sau la sistemul care ignoră „glumițele” zilnice până când acestea devin tortură psihologică?
– În primul rând, e greu și îi sfătuiesc și pe colegi să nu ne aruncăm în niște judecăți care ne depășesc. Nu cunosc tot rechizitoriul, cu ghilimelele de rigoare, și nici nu trebuie. Până la urmă, ceea ce s-a întâmplat, oricum ai privi lucrurile, este o dramă. O dramă peste care nu aș vrea să se treacă cu ușurință.
Mi-e și greu să accept că am ajuns să trăim niște zile în care să numim un copil „elev agresor”. Pentru că, pentru mine, niciodată un copil nu este prost, urât, rău. E imposibil să nu găsești ceva bun în el. S-a acutizat un comportament individualist, nu doar la copii, ci și la adulți. Toată lumea spune: „Domnule, parcă s-a tâmpit toată lumea, parcă toată lumea s-a înrăit”. De ce credeți că pe copii nu i-ar afecta toate lucrurile acestea? De ce ei nu ar avea aceleași trăiri? Și nici noi nu avem o deschidere atât de mare către o relație în care ei să ni se poată destăinui.
Lucrurile sunt mult mai complicate. Mi-e greu să cred că acel copil a ajuns absolut întâmplător la acel gest. La fel cum nu e normal ca un copil să ajungă aici. A crede că există un singur vinovat în această poveste… Nu cred așa ceva.
Securitatea umană este efectiv depășită de problemele sociale ale momentului
*Toată lumea se întreabă cum a intrat un puști de 15 ani cu o macetă în rucsac, trecând probabil pe lângă paznic. Sincer, ca manager de școală: sunt sistemele actuale de pază doar o formă de liniștire a părinților, pe hârtie, sau chiar avem pretenția ca un paznic cu salariul minim să facă percheziții corporale la sute de adolescenți în fiecare dimineață?
– Realitatea este că nu are cum să facă așa ceva. Eu, de când s-a întâmplat acest eveniment, am sporit gradul de securitate în felul următor: am vorbit cu colegii din cancelarie și am pus cu toții umărul, stând prin curte, pe la poartă… Ceea ce este de secolul al XV-lea. Și, oricum, fără vreo eficiență reală.
În plus, există niște libertăți fundamentale. Eu nu am autoritatea unui organ abilitat să efectueze percheziții. Și am un singur paznic. Și nici dacă aș avea trei… Securitatea umană este efectiv depășită de problemele sociale ale momentului. Dacă nu vom ajunge la un tip de securitate cu sisteme performante de filtrare la intrare, pentru a preveni introducerea obiectelor periculoase, nu cred că vom putea ține sub control ceea ce va veni. Sunt școli care folosesc astfel de sisteme și care au fost blamate pentru că, vezi Doamne, s-au transformat în niște pușcării. Nu, școala nu s-a transformat în pușcărie, ci e vorba despre siguranța propriului tău copil.
*Fiecare școală are o „Comisie antiviolență” și planuri strategice pline de grafice. Cât la sută din lupta cu bullyingul înseamnă, de fapt, prevenție reală și cât la sută e doar maculatură strânsă în dosare, ca să dea bine în fața Inspectoratului, la controale?
– Depinde de fiecare școală. Lucrurile sunt foarte bine reglementate procedural la nivelul măsurilor împotriva violenței. Există niște protocoale foarte clare și riguroase. Vă dau un exemplu de la noi: în urmă cu două săptămâni, am avut un caz de violență. Dar am avut părinți parteneri de discuție, care au venit să rezolvăm împreună problema.
În momentul în care am primit sesizarea scrisă, în secunda doi am acționat. S-a înregistrat cazul în registrul special, cu toate detaliile, au fost contactați părinții ambilor copii implicați și invitați la discuții, în prezența celor două doamne consilier psihologic de la noi. Am luat împreună măsuri directe de consiliere individuală a copiilor și colectivă, la nivelul clasei implicate. Lucrurile sunt foarte clare, doar că trebuie conștientizată importanța ritmului în care intervii. Nu ai timp să aștepți, iar amânarea este interzisă.
*Când se întâmplă o tragedie, soluția standard a autorităților este: „Trimitem psihologi să-i consilieze pe elevi și părinți”. Un cabinet de psihologie școlară la atâția elevi este util sau e doar o bifă pentru ca statul să spună că „a făcut ceva”?
– Mi-ar plăcea să cred că toți psihologii încearcă mai mult decât posibilul. Cel puțin cele două doamne psiholog de la „Brătianu” sunt copleșite, pentru că sunt foarte mulți copii. Noi suntem oarecum fericiți că avem foarte puține cazuri, dar asta nu înseamnă că nu avem și noi probleme. Toată lumea are. Dar diferența o face rapiditatea cu care te implici în rezolvarea lor.
Până la un punct, școala poate interveni, dar mai departe poate fi treaba poliției, a DGASPC, a familiilor. Tu însă ai obligația să acționezi în regim de urgență. Firește că ar trebui mai mulți psihologi, dar mai mulți psihologi care își fac treaba. Încă mai sunt însă oameni care fac lucrurile din vocație și convingere, deși sunt aproape pe sfârșite și răbdarea, și toleranța, și rezistența la frustrare. Dar nici noi nu le mai putem cere colegilor prea multe, cât timp nu ni se oferă minimum din partea societății și a factorilor decidenți.
Mulți dintre colegi au ajuns într-o zonă de autoprotecție, iar autoprotecția te face neimplicat
*Asistăm la un mimetism social violent. Cu o zi înainte de Pitești, un alt caz grav a avut loc la Bistrița, unde o profesoară și un elev au fost atacați. Cât de mult contează setea de vizibilitate a tinerilor, faptul că violența e acum „conținut de top” pe rețelele sociale, unde agresorii devin regi, iar victimele sunt umilite video?
– Sunt de acord cu faptul că, la nivel legislativ, trebuie inițiat urgent un proiect prin care să se interzică accesul la aceste rețele până la o anumită vârstă. Nu există altă cale. Nu aș putea spune cum și în ce fel, dar ceva trebuie făcut. Știu că e foarte greu, dar trebuie. Doar că noi nici nu începem ceva. Așteptăm altă nenorocire ca să mai luăm o măsură. Sau nu.
Nu știu dacă vorbim doar despre nevoia de vizibilitate în cazul copiilor care reacționează violent, dar știți ce am observat din practica mea de profesor? Toți acești copii care fac câte o năzbâtie cerșesc atenție. Într-un fel sau altul, din ei răbufnește această nevoie. Și hai să fim cinstiți: toată filosofia asta cu parteneriatul dintre școală și părinți este egală cu zero. În realitate, dacă există 5% parteneriat real, și asta se întâmplă mai degrabă atunci când părintele are nevoie de școală. În rest, nu există așa ceva. Dacă se poate să fim 24 din 24 de ore la dispoziția tuturor, nici atunci n-ar fi bine.
*Cum discutați cu părinții de astăzi? Mulți profesori se plâng că, dacă atingi cu o floare un elev violent, a doua zi părintele vine la școală direct cu avocatul și amenințări cu procese, refuzând să accepte că propriul copil are o problemă de comportament. Cum spargeți acest zid?
– Mulți dintre părinți știu ce au acasă, dar sunt și mulți care află de la noi cum sunt copiii dumnealor și au reacțiile despre care vorbeați. Și atunci le pui pe masă dovezi.
Cum reușim să spargem zidul? Există părinți impecabili, care vin și construiesc împreună cu noi. Acolo lucrurile merg foarte bine și se cunosc rezultatele. Dar avem și părinți cu care stăm de vorbă și cinci ore. Știu, e incredibil. Și… rămâne cum am stabilit. Sunt multe situații, dar un lucru e cert: nu există altă cale decât să discutăm. Între a discuta fără rezultat și a nu discuta deloc, voi opta întotdeauna pentru prima variantă. Trebuie discutat, trebuie încercat absolut tot ce se poate omenește și legal.
*Mai puteți?
– Mă doare, vă spun sincer, pentru că de la noi se cer lucruri. Tot timpul se cer și toată lumea cere. Dar nimeni nu ne întreabă: „Dar voi mai puteți?”. Mie mi-e jenă să le mai cer colegilor din cancelarie foarte multe lucruri. Față de mandatele trecute, acum mi-e jenă să le mai cer ceea ce le ceream odinioară. Pentru că e o chestiune de minim bun-simț și pentru că ține de protecția reciprocă să nu mă fac că nu văd ceea ce se întâmplă.
Mulți dintre colegi au ajuns într-o zonă de autoprotecție, iar autoprotecția te face neimplicat. Eu însă pe mulți dintre colegii mei, oameni cu care am construit nenumărate lucruri aici, îi simt foarte retrași în propria carapace. Spun: „Trebuie să mă apăr singur, că altfel nu mă apără nimeni”. Și atunci stau mai departe de una sau alta. Și atunci eu îl pot acuza pe colegul meu?
Atenție, eu nu vorbesc despre cei care nu s-au implicat niciodată în nimic și au fost într-un ritm de ralanti educațional. Discut despre oamenii care au fost ai școlii și pe care îi văd că s-au schimbat, și nu neapărat din cauza lor. Și asta e dureros. Pentru că cel care nu a făcut niciodată nici nu va face. Dar când omul despre care știu că a fost aici, dedicat sută la sută, ajunge să se protejeze, pentru mine e foarte grav.
Ce să mai cer decât bun-simț și atât cât se poate, în limitele unei siguranțe sufletești, mentale și profesionale? După care… Ce să zic? Deși nu mai sunt optimista de odinioară, tot cred că lucrurile se pot face dacă se vrea. Dar nu poți de unul singur. Și, din păcate, fenomenul este abia la început. Lucrurile au luat-o razna și vor escalada rău de tot, în toate direcțiile.
Foto: ediția tipărită
