𝐂𝐨𝐦𝐮𝐧𝐢𝐬𝐦𝐮𝐥 𝐧-𝐚 𝐦𝐮𝐫𝐢𝐭. 𝐃𝐨𝐚𝐫 𝐬̦𝐢-𝐚 𝐟𝐚̆𝐜𝐮𝐭 𝐜𝐨𝐧𝐭 𝐝𝐞 𝐈𝐧𝐬𝐭𝐚𝐠𝐫𝐚𝐦
Tineri, liberi și supărați pe capitalism. Mihai Alexandrescu despre noile tentații radicale: un tânăr al zilelor noastre s-ar prăbuși în depresie gravă dacă ar fi nevoit să trăiască în anii ʹ30 ai extremei drepte sau în anii ʹ50 ai extremei stângi românești.
La tot mai multe manifestații dedicate unor cauze civice, mesajele de pe pancarte par să depășească revendicările care i-au scos inițial pe oameni în stradă. Se protestează împotriva violenței asupra femeilor, pentru drepturi și protecție socială, dar printre lozincile participanților își fac loc tot mai vizibil și îndemnurile la dărâmarea capitalismului. Este doar o formă de exprimare a frustrărilor unei generații sau asistăm la revenirea unor ideologii pe care le credeam lămurite de istorie? Și cum se explică faptul că, în timp ce unii tineri caută răspunsuri în socialismul radical, alții sunt atrași de naționalismul extremist și de fundamentalismul religios? Am discutat despre toate acestea cu Mihai Alexandrescu, directorul Muzeului Național „Brătianu”, un loc cu o semnificație aparte pentru subiect: casa unei familii care a contribuit decisiv la modernizarea României prin liberalism și dezvoltare economică. De la capitalismul Brătienilor la capitalismul marilor averi și al algoritmilor, de la Moromeții la Instagram și de la memoria comunismului la tentațiile extremismului contemporan, conversația ajunge inevitabil și la școală. Pentru că, în opinia lui Mihai Alexandrescu, fascinația pentru soluțiile radicale spune ceva nu doar despre nemulțumirile prezentului, ci și despre cât de puțin ne cunoaștem trecutul.
De ce socialismul se profilează rapid ca o contrapondere la capitalism
Domnule director, la marșul recent pentru siguranța femeilor care a avut loc în mai multe orașe din țară, am văzut un fenomen interesant: o cauză socială extrem de legitimă a fost îmbrăcată de unii tineri în lozinci socialiste și mesaje care cereau „dărâmarea capitalismului”. Suntem în spațiul unui muzeu dedicat Brătienilor, priviți ca „părinții capitalismului românesc”. Cum se vede din acest loc de reflecție istorică faptul că, în 2026, tinerii identifică din nou capitalismul ca inamicul numărul unu?
Pentru a răspunde corect acestei întrebări, haideți să vedem care a fost evoluția conceptelor folosite de dumneavoastră. Pentru Brătieni, liberalismul ca filosofie moral-politică și capitalismul ca viziune economică au fost instrumentele prin care România putea să depășească subdezvoltarea agrară și să devină un stat competitiv pe plan european. Ei au fost primii „europenizatori” ai României, ca de altfel toți pașoptiștii. La nivel politic, au mizat pe parlamentarism și pe democrație reprezentativă. Doar la ideea de monarhie n-au renunțat, însă acesta este un subiect aparte, îl vom discuta cu altă ocazie. În zilele noastre, necazul este că liberalismul clasic și capitalismul tradițional se manifestă mai degrabă plutocratic, adică marile concentrări de capital tind să controleze statul și societatea. Pentru liberalii clasici, apariția plutocrației, în secolul XIX, odată cu veniturile uriașe generate de revoluția industrială, a însemnat o amenințare la adresa libertății. A cui libertate? A unei pături sociale nou-apărute, proletariatul urban, angajații din industria modernă. Câtă vreme capitaliștii se limitează la activități economice pure și la profit totul e în regulă, dar când se inserează în jocul politic și în procesele statale, devin plutocrați. Ca orice manifestare a puterii, și plutocrația trebuie ținută în frâu pe căi constituționale, instituționale și juridice. Totuși, atunci când instituțiile și legislația devin ineficiente sau chiar corupte, au loc revoluții, mișcări sociale. Așa se face că, în 2026, când capitalul și puterea se manifestă plutocratic, un fenomen social deosebit de grav, precum violența împotriva femeilor, tinde să devină, în mod forțat, un argument politic împotriva unei ordini economice. Este o alunecare din zona socială în zona politicii și a economiei. Și, dat fiind că gândirea binară e calea rapidă pentru găsirea unei soluții ipotetice, socialismul se profilează rapid ca o contrapondere la capitalism. Și, cu o lozincă, s-a creat iluzia rezolvării unei probleme.
Vedem cum mișcările civice din România nu se mai limitează la a cere legi mai bune sau protecție de la stat, ci contestă direct sistemul economic în care trăim. Este acest marș doar un caz izolat de vizibilitate maximă sau este vârful unui aisberg ideologic care crește în rândul noii generații?
Este exact eroarea gândirii binare pe care o subliniam mai sus: dacă în capitalism ne confruntăm cu eșecuri serioase, atunci pare terapeutic să strigăm lozinci socialiste. Liberalismul clasic nu are nimic împotriva acumulărilor de avere și de capital câtă vreme acestea sunt rezultatul unor eforturi oneste și al creativității umane. Pentru liberalul clasic, omul de rând este lutul din care se plămădește societatea. Nu săracul. Nu bogatul. Ci cetățeanul simplu, femeie sau bărbat. Adică persoana care își transformă munca și inteligența în bunăstare, în avere, în capital, în progres, având libertatea de a o face, având legi și instituții care să-l protejeze și fiind într-o sănătoasă competiție cu restul oamenilor liberi. Ion C. Brătianu avea o expresie: „Mintea, inima și brațele noastre”. Acestea sunt primele resurse de care dispune orice om. Ce poate fi mai frumos? Am arătat că plutocrația compromite liberalismul și capitalismul. Dar cred că și această etapă este, în zilele noastre, oarecum depășită. Marile fluxuri financiare, algoritmii economici, afacerile planetare, interesele întrețesute, rețelele sociale care hrănesc iluzii, toate astea au depășit ideea de bunăstare prin efort personal, onest. Ne aflăm într-o plutocrație algoritmică, electronică. Omul tânăr care vrea, prin liberalism personal, să-și clădească bunăstarea vede cum totul devine volatil. De exemplu, fie se construiesc averi prin creșteri ale bursei și ale criptomonedelor, fie prin corupție, fie au loc prăbușiri în sistem și asta poate duce la catastrofe personale. Dar lucrurile astea nu au nicio legătură cu viziunea liberală clasică a capitalismului. Ai dreptate, e un fenomen care poate conduce la ideologii extreme, mai ales în cazul celor neinformați. Paradoxal, șanse mai multe ca acum, pentru cetățeanul simplu, n-au existat niciodată în toată istoria noastră.
Tinerii de azi s-au născut în abundența hypermarketurilor și cu drepturi garantate
Ce îi face pe tinerii de astăzi – mulți născuți la ani buni după 1989, crescuți cu libertate de mișcare, tehnologie și opțiuni – să cocheteze cu ideea că socialismul radical sau o formă de neocomunism ar fi soluția? Ce goluri din viața lor nu reușește capitalismul actual să le umple?
Tinerii ajung să cocheteze cu radicalismul din cauza necunoașterii istoriei. Istoria și filosofia sunt două discipline care trebuie învățate împreună, fiindcă una îți prezintă faptele, iar cealaltă îți explică ideile care au generat respectivele fapte. Tinerii ies din școală fără să cunoască istoria fascismului românesc, istoria comunismului românesc și toate excesele acestor ideologii extreme. Apoi, românii au fost multă vreme ținuți departe de filosofia liberalismului clasic, fiindcă avea de-a face cu Brătienii, iar Brătienii au fost șterși de istoriografia comunistă, au fost ignorați de tranziție, memoria lor fiind recuperată oficial abia în anul 2020 prin înființarea Muzeului Național „Brătianu”. Și acum se mai ridică voci împotriva acestui muzeu, deși Vila „Florica” este vatra unui Părinte Fondator al României Moderne, de numele căruia se leagă etapele esențiale ale devenirii noastre: Unirea Principatelor, Războiul de Independență, aducerea principelui străin, proclamarea regatului și crearea liberalismului românesc. Așadar, avem de-a face cu un gol intelectual din care lipsesc filosofia și practica liberalismului. Și abia, pe urmă, așa cum spui tu, cu un gol pe care nu-l mai poate umple capitalismul. Un tânăr al zilelor noastre s-ar prăbuși în depresie gravă dacă realmente ar fi nevoit să trăiască în anii ʹ30 ai extremei drepte sau în anii ʹ50 ai extremei stângi românești. Dar el, necunoscând aceste extreme, le închide într-o lozincă și, nemulțumit de realitatea actuală, crede că a găsit soluția. În realitate, tânărul respectiv nu știe cum a fost viața de zi cu zi sub Ion Antonescu sau sub Gheorghe Gheorghiu-Dej. Sau sub Ceaușescu. El s-a născut în abundența hypermarketurilor și cu drepturi garantate. Plus că în toată Europa sunt transferate sume colosale în programele de protecție, asistență și integrare socială. Integrarea celor mai puțin norocoși a devenit o politică socială în sine.
Există o falie profundă între modul în care generația care a trăit în comunism își amintește sistemul (lipsuri, frică, dictatură) și modul în care tinerii de azi îl idealizează în mintea lor (dreptate socială, egalitate utopică). Cum s-a produs acest scurtcircuit istoric și educațional?
Da, s-a creat o imagine eronată a trecutului, fiindcă ideile propagandei vechi încă mai circulă și se așează pe nostalgii. Fascismul românesc și comunismul românesc trebuiau studiate, ca să nu ne confruntăm cu negaționismul. Dar noi ne-am pitit după deget. Am continuat clișeul că românii sunt buni, sfinți, primitori, generoși și n-au făcut niciun exces în istorie. Nu ne cunoaștem pe noi înșine, în ciuda faptului că vorbim toată ziua de identitate. Sigur, a urmat și istoria recentă, cu sălbăticia anilor ᾿90 și 2000, apoi valul de români care au migrat în Occident în căutarea unei vieți mai bune, aderarea la Uniunea Europeană care ne-a adus dezvoltare materială, dar nu și sincronicitate valorică, creșterea veniturilor, dar și falimentele. Toate astea au creat câștigători și perdanți. E normal. Grav este că, la primele diferențe sociale, clacăm. Nu știm să ne reinventăm, să ne repoziționăm. Strigăm, la final, o lozincă în care punem ură și resentiment, fără să rezolvăm, de fapt, nimic. Școala este soluția. Instituția școlii trebuie să predea fapte, cunoștințe exacte, să se axeze pe știință, pe cunoaștere reală. Și să formeze competențe. În viață, acestea sunt principalele resurse. Dacă ratăm asta, ratăm tot.
Este această revoltă anticapitalistă o reacție la problemele economice foarte reale ale generației lor – cum ar fi prețurile inaccesibile la locuințe, joburile precare, inflația și anxietatea legată de viitor?
Este o reacție la ceva mult mai complex. Locuințele au devenit instrumente financiare fie ale unor dezvoltatori, fie ale unor fonduri care lucrează cu algoritmi economici, piață fluctuantă, credite și dobânzi. Paradoxal, deși toate astea te duc într-o stare de confuzie, te și ajută să devii rapid proprietar, dacă ești solvabil. În trecut, casa unei familii se construia la gata în două generații, cu mari eforturi și privațiuni. Citiți literatura românească agrară! Liviu Rebreanu și Marin Preda sunt autori care descriu viața țăranului român, de acum 80 de ani. Oare trăiau mai bine Moromeții sau Ion al Glanetașului decât un tânăr oarecare al zilelor noastre, cazat în mediul urban, cu job în corporație și salariu calculat în euro? Deși tu, om al secolului XXI, nu deții absolut nimic, la fel ca personajele literare Niculaie, Nilă sau Achim, ei bine, te simți îndreptățit să ai o locuință luxoasă, că așa ai văzut tu pe Facebook și pe Instagram. Culmea este că, în zilele noastre, chiar o poți avea imediat, prin credit. Când, în istorie, a mai fost posibil așa ceva? Filmul se rupe atunci când nu poți suporta ideea că vei plăti la ea 30 de ani, iar cel de lângă tine o are deja sau are trei case, poate patru. Uiți că ai trecut de la nimic, la ceva concret. Da, inegalitatea există. Va exista întotdeauna. Dar azi sunt șanse pe care Moromeții nici nu visau să le aibă. Instrumentele financiare nu doar te opresează. Dacă știi să le folosești, te ajută. Ăsta este un merit al capitalismului, tu îl vezi ca pe un eșec, fiindcă vrei totul acum, în clipa asta. Vreau să mai spun ceva: se păstrează, în arhive, o poză cu Vila „Florica” în anul 1891, anul în care a murit Ion C. Brătianu. Vila Florica era o casă netencuită, cu cărămida la vedere, la roșu, cum am spune azi, lăsată astfel după o carieră uriașă de om de stat. Abia fiul său cel mare, Ionel, i-a adăugat mansarda și i-a dat forma pe care o știm cu toții și s-a bucurat de ea vreo doi ani, fiindcă în 1927 a murit. Două generații a durat construcția! Cât privește joburile, să recunoaștem: modelul salariatului pe viață e pe cale de dispariție. Da, e greu, trebuie mereu să te reinventezi, să înveți ceva, să poți să vinzi competențe reale pentru bani. Însă ciulinii Bărăganului – dacă-mi permiteți această metaforă – nu sunt o alternativă. Personal, nu cred că anxietatea legată de viitor este mai mare astăzi decât era în anii ʹ50, când un fiu de țăran pleca din satul lui și, ca să parvină, se ducea la București să se facă propagandist comunist la oficiosul de partid. Oricât ar fi de greu în zilele noastre, n-ai vrea să trăiești viața lui Niculaie Moromete. Saltul istoric este fantastic.
„Embrionul unui nou război începe să se formeze. Apar Mussolini, Hitler, Franco, Lenin, Stalin”
Dacă privim dincolo de granițe, acest fenomen nu este doar românesc. În Franța, Germania sau Spania, stânga radicală anticapitalistă capturează masiv voturile și atenția tinerilor. Suntem în fața unui val global de contestare a democrației liberale?
Da, suntem. Și, din păcate, nu este pentru prima oară. Europa s-a mai confruntat cu așa ceva după Primul Război Mondial. Atunci s-au născut ideologiile extreme ale căror fantome ne bântuie și azi, fiindcă n-am fost în stare să le exorcizăm. Prăbușirea marilor imperii, frustrările teritoriale, apariția naționalismelor, ura etnică, Marea Criză din anii ᾿30 au slăbit mult democrațiile țărilor europene. Mai grav, s-a ajuns la aberații de genul igienei rasiale ca metodă de însănătoșire a națiunilor, politica alunecă spre extrema dreaptă, apare fascismul, apare nazismul, apare antisemitismul, apare extrema stângă, comunismul. Adevărate orori. Lumea se radicalizează, se ventilează doctrina violenței purificatoare, democrațiile sunt considerate sisteme pentru oameni slabi, se face apologia militarismului. Embrionul unui nou război începe să se formeze. Apar Mussolini, Hitler, Franco, Lenin, Stalin. În zilele noastre, vechile fantome bântuie Europa, pare că n-am învățat nimic de la Hannah Arendt, Alain Besançon sau de la Raymond Aron, filosofi care au făcut toate eforturile să ne arate mecanismele prin care aceste extreme au ucis zeci de milioane de oameni. Sigur, în plus, mie mi se pare foarte grav și că se încearcă definirea identității naționale prin religie, prin diverse canale de propagandă. În secolul XXI, să mai aibă loc excese împotriva ființei umane pornind de la faptul că persoane din culturi diferite cred în zeități diferite, mi se pare cumplit, amintiți-vă de atentatele din Occident.
Interesant este că, în timp ce unii tineri se îndreaptă spre retorici de stânga, o altă parte substanțială a aceleiași generații migrează spre extremismul de dreapta sau naționalismul radical, adesea tot din dezamăgire față de sistemul actual. Cum se explică faptul că aceeași realitate economică îi împinge pe tineri spre cele două extreme opuse?
Cred că ar fi potrivit să recomand cartea lui Alain Besançon, intitulată „Nenorocirea secolului”. E o cărticică de 140 de pagini, orice om o poate citi într-o după-amiază. În această carte, filosoful francez arată cum nazismul și comunismul au încercat să schimbe, mai presus de moravuri, regula morală, conștiința binelui și a răului. Din această cauză au fost comise abuzuri pe care experiența umană nu le-a mai cunoscut niciodată. Dacă aceste extreme revin în secolul XXI, înseamnă că, pur și simplu, n-am învățat nimic din istorie. Da, ai dreptate, unii pretind că trebuie să li se dea. Că au dreptul, prin naștere, la casă, mașină și conturi în bancă. Alții vin cu fundamentalism religios sau cu agresivitate naționalistă. Vor luptă și conflict cu oricine nu le împărtășește convingerile. Iată un eșec al memoriei. Și, atunci când apar excese, iată un eșec al moralei.
Cum se raportează cele două tipuri de mesaje extremiste (stânga vs. dreapta) la ideea de stat democratic? Ambele par să promită dărâmarea ordinii actuale, dar ce pun în loc în viziunea lor?
Poate ar trebui să mai explicăm o dată că democrația nu este perfectă, ea funcționează după măsura oamenilor care, de asemenea, nu sunt perfecți. Dictaturile, în schimb, nu au măsură omenească, ele forțează natura umană până la colaps, până la schimonosire. Democrația vine la pachet cu cel puțin două neajunsuri. Primul: discursurile se întretaie. Vorbește liberalul, vorbește social-democratul, vorbește progresistul, vorbește conservatorul, vorbește mass-media. Spectacolul, uneori agresiv, al opoziției dintre idei îl obosește și îl irită pe omul simplu. El trebuie să facă efortul de a alege, de a separa adevărul de minciună, de a gândi, de a avea o opțiune. Tot acest zgomot politic, economic și social, pe tonuri diferite, pe intensități variate, îl sufocă. Așa că reacția este să se îndrepte spre formula autocratică: oare n-ar fi mai bine cu un singur partid și cu un singur conducător? Cu un singur discurs? Iar propaganda autocrată disipată și astăzi în rețelele sociale îi hrănește, în mod bolnav, această idee orwelliană în care adevărul este doar cel oficial, transmis de la Ministerul Adevărului. Al doilea neajuns: aritmetica parlamentară poate suferi blocaje, te poate lăsa fără guvern cum ni s-a întâmplat în 2026. Acesta este un alt aspect care îl irită pe omul simplu. Nu mai știe pe cine să dea vina, sau dimpotrivă aderă, în mod radical, la o opțiune, fără să pună un bemol de bun-simț. Dar chiar și cu aceste neajunsuri, trebuie să spunem că democrația reprezentativă de tip liberal este cea mai bună formă de organizare a societății. Ce vrem? Să ne întoarcem la ororile din secolul XX, pe care le-am amintit anterior? Democrația nu ucide oameni având în spate argumente ideologice. Vă rog să nu uitați asta!
Când capitalismul din viața de zi cu zi pare că generează inegalități mari, cum putem să le reamintim tinerilor că tot acest sistem este cel care le garantează libertățile individuale și civice pe care le folosesc chiar acum pentru a protesta?
Prin educație. Și prin formarea unei culturi solide. Capitalismul se bazează pe cunoaștere, pe inovație, pe progres, pe imaginație, pe îndrăzneală. Nu capitalismul în sine creează inegalități. Oamenii înșiși sunt, în mod natural, inegali: unii sunt mai frumoși, mai deștepți, mai disciplinați, mai informați, mai atenți, mai harnici, mai ambițioși, alții sunt mai comozi, mai limitați, mai delăsători, mai visători, mai conservatori, mai vicioși. Dar, cel puțin, într-o societate liberă toți avem aceleași drepturi și aceleași obligații. Și, mai presus de orice, avem libertatea de conștiință pentru care nu trebuie să fim judecați sau pedepsiți. Ar trebui să reînvățăm filosofia liberalismului de la Montesquieu, John Stuart Mill și John Locke. Acești oameni au creat principiile pe care s-a construit un Occident liber, prosper și respectuos față de viață și pe care Brătienii le-au adus, pentru prima dată, în România.
Ca manager cultural, credeți că dezbaterea publică din România este pregătită să le ofere tinerilor un răspuns așezat sau polarizarea extremă riscă să lase noile generații pradă totală lozincilor radicale?
În dezbaterea publică se regăsesc toate vocile, atât cele raționale, cât și cele dogmatice. E normal, atunci când dezbatem, să putem vorbi liber, indiferent cine suntem și ce convingeri avem, fără să ne fie frică. Insist spunând că școala este singura care ne poate ajuta să separăm adevărul de propagandă, informația reală de manipulare, ne poate feri de dogmatism, furnizând cunoștințe reale, universal aplicabile, nu speculații. În încheiere, aș adăuga că dogmatismul, indiferent de ce natură, nu are ce căuta în instituțiile statului. Aici suntem conduși de legi, aceleași pentru toți. Dacă reușim să facem asta, vom reuși să temperăm radicalismul. Sunt optimist, deși realitatea mă contrazice, mai ales în ultima vreme.
Foto: ediția tipărită























