Despre fricile și angoasele acestei perioade, un interviu cu Peti Coman, psihoterapeut
- E normal să ne fie frică, e normal să fim anxioși, e normal să fim furioși, avem un război la graniță și la butoane un individ cu un tablou clinic care duce spre psihopatie.
- Asta transmite psihoterapeutul Peti Coman, un specialist mai puțin convențional pentru că nu este crescut la școala de psihologie a Moscovei, așa cum s-au format mulți.
- Am stat de vorbă despre cum să gestionăm toate fricile, sentimentele negative de care ne-am încărcat, dar și despre profilul psihologic al celui mai detestat dictator al momentului.
Nu înnebunim acum că ne e frică de Putin, în niciun caz!
» A trebuit să ne gestionăm stresul și anxietatea în perioada pandemiei. Tocmai când se anunțau măsurile pentru viață normală, a început, la granița noastră, un război la care suntem permanent conectați. Din nou stres, din nou anxietate… Ce facem cu toate aceste emoții? Cum le gestionăm?
– Aș începe prin a spune că este normal și este firesc să ne fie frică. Anxietatea, uneori, are la bază și o frică fără obiect: primim informații senzoriale exterioare pe care le exagerăm și atunci trăim o panică. Panica provine dintr-o confuzie.
Creierul percepe două tipuri de informații senzoriale ca să intre în alertă: informații senzoriale din interior (mă doare stomacul sau capul) și informații senzoriale exterioare (vine un câine să mă muște și atunci intru în alertă). De obicei, anxietatea sau atacurile de panică sunt cauzate de aceste confuzii: creierul nu mai știe dacă informațiile sunt din exterior sau din interior.
În situația aceasta punctuală – în care, la finalul unei pandemii care ne-a vlăguit de resurse de optimism, ne-am trezit cu un război la graniță – cauzele de teamă, de panică sunt reale. Nu mai vorbim de sentimentele de furie generate de nedreptatea de acolo! Cele două instincte de supraviețuire sunt frica și furia. Ceea ce se întâmplă în realitatea noastră astăzi ne apelează ambele instincte de apărare. Pentru a face față, trebuie în primul rând, să înțelegem și să acceptăm că este normal să fim și să simțim așa.
» După ce le acceptăm ca normale, cum să le gestionăm astfel încât să nu ne acutizăm anxietatea?
– Prin acceptarea că aceste trăiri sunt firești, stresul scade. Stresul și anxietatea cresc atunci când exagerăm lucrurile. Doar că noi nu trăim acum o confuzie: tot ceea ce se întâmplă chiar se întâmplă în realitate. Și atunci înțelegerea în sine te poate ajuta să faci față realității.
» Ne deconectăm de la fluxurile de știri despre situația din Ucraina și ne vedem ca până acum de viața noastră sau rămânem conectați?
– Nu cred că cea mai bună soluție ar fi deconectarea. Acesta se numește comportament evitant. Nu poți fugi la nesfârșit, pentru că în momentul în care te conectezi, chiar și fără să vrei, la realitate (informația este peste tot în jur) s-ar putea ca într-adevăr creierul să-ți explodeze și să nu mai poți gestiona emoțiile negative. Sănătos este să nu evit, să mă uit pe cele mai fidele știri, să aleg un post de televiziune sau un site credibil.
» Ce facem cu cei care simt nevoia să facă abuz de tot ce înseamnă informație despre ce se întâmplă în Ucraina?
– De obicei, acestea sunt persoane cu nivel de anxietate mai ridicat și de aceea caută așa de mult. Orice informație are menirea să le ofere un sentiment de siguranță în amalgamul de sentimente și emoții negative. Percepem informațiile și în funcție de starea emoțională pe care o avem.
Dacă sunt într-o stare emoțională negativă și citesc oricare știre, imediat o transform într-o informație mai degrabă rea sau care are menirea să mă înfricoșeze și mai tare. Și atunci este important să facem lucruri în prezentul nostru astfel încât să pozitivăm emoțiile. Adică să discutăm cu prieteni care sunt mai optimiști și care ne dau mai multă încredere, ascultând opiniile unui personaj public sau ale unui specialist în care avem încredere.
Dacă avem sistemul emoțional cât de cât pozitivat, reușim să echilibrăm toată această avalanșă de sentimente.
» E posibil ca, nereușind să gestionăm toate sentimentele negative, să ne creăm probleme și mai grave de ordin psihic?
– Pentru asta trebuie să ai și un fond labil emoțional. E posibil să se accentueze anxietatea dacă deja sufeream de ea, dar nu înnebunim acum că ne e frică de Putin, în niciun caz!
Dincolo de frică, de furie și de nedreptate, de drama pe care o vedem în direct, mi se pare că este o lecție atât cât mai avem de trăit
» În trecut, pentru cei rămași acasă, războaiele erau îndepărtate, veștile circulau cu greutate. Acum, ne uităm la război ca la un film Netflix, doar că actorii mor pe bune. Vedem, practic, războiul în direct, la televizor și pe net…
– Da, este foarte impactant. Ne impactează pentru că suntem oameni, avem umanitate, avem empatie. Empatia asta ne-a și organizat așa la graniță. Suntem, ca popor, un popor de oameni afectuoși.
» Empatia ca empatia, spun unii, dar cu cât crește empatia, cu atât scade rațiunea…
– Rațiunea că… ce?
» Rațiunea că nu mai vedem lucrurile în context și că nu mai înțelegem că acest război ar fi justificat de acțiunile întreprinse de adversarii Rusiei.
– Cei care justifică războiul sunt doar agresorii. De obicei, agresorii empatizează cu agresorii și victimele cu victimele. Înainte de pandemie am fost la o conferință susținută de Franz Ruppert, traumatolog neamț cu multe cărți traduse și în România, care spunea că noi, românii, suntem un popor de victime și aceasta este explicația pentru care ne alegem numai conducători agresori.
Am fost uimită de afirmația asta pentru că este într-adevăr o explicație pertinentă venită din partea unui specialist. Suntem și noi împărțiți în victime și agresori și cei care justifică agresorii ghici, ce? Sunt agresori. Interesant este că umanitatea asta nu ne face neapărat victime, ne face umani, ne face incredibil de ancorați în realitate. Umanitatea ne face oameni evoluați.
» Mulți se întreabă: ce să fac, să plec într-un loc mai îndepărtat al planetei cât încă se mai poate sau să-mi asum toate potențialele riscuri și să rămân?
– Asta este un fel de frică dusă în extrem. Când anxietatea planează asupra tuturor, orice idee ți se pare minunată pe moment. Nu știu dacă este cea mai bună idee, ci doar un instinct de a acționa într-un fel, pentru că acțiunile în general ne scad anxietatea. Deocamdată nu cred că e o soluție. Și unde să fugi, în Tanganica? Pentru că Putin oricum urăște Uniunea Europeană, și pe americani și mai rău…
Mai este un lucru la care vă invit să reflectați! Fiecare privește războiul acesta în funcție de războiul pe care îl are în cap. Cred că toți avem un război cu cineva, un conflict cu cineva.
Acest război pe care îl vedem la televizor ne triggeruiește propriile conflicte interioare. Unii putem să învățăm ceva, alții ducem mai departe războiul personal pe care îl avem cu cei din jur. Dincolo de frică, de furie și de nedreptate, de drama pe care o vedem în direct, mi se pare că este o lecție atât cât mai avem de trăit, o lecție personală, chiar dacă ceea ce se întâmplă acolo este universal.
» Într-un astfel de context, ajută să fii implicat, să faci ceva, să acționezi?
– Da, pentru orice acțiune scade anxietatea. Ai sentimentul și conștiința că ai făcut ceva, nemaipunând la socoteală faptul că generozitatea și gestul de a dărui ne ancorează în prezentul imediat.
Este un fel de autosabotaj: nu-mi dau voie să mă mai bucur pentru că celălalt suferă
» Am intrat emoțional în acest război cu o încărcătură de pandemie de care nici nu am apucat să ne debarasăm… Ce feedback aveți de la clienții dumnevoastră?
– Unii s-au adaptat destul de greu la pandemie, cu mai multe frici și acum când a venit Putin cu războiul lui simt că nu mai au chef de nimic. Alții și-au reactivat anxietatea. Majoritatea sunt evitanți… Și mai sunt cei care pactează cu agresorul. Din punctul meu de vedere, aceștia din urmă sunt mai anxioși decât ceilalți, este un mecanism de apărare, se numește deplasare: adică eu deplasez stările mele de frică și anxietate, mă asociez cu agresorul și mă simt mai bine.
» După o pandemie istovitoare emoțional, mulți și-au făcut planuri. Mai plecăm în vacanțe? E ok să ne gândim la asta când, lângă noi, se moare? Suntem cumva egoiști?
– Păi… plecăm. Nu o să ne ducem în city-break la Moscova, mă gândesc. Noi, specialiștii, numim cumva sentimentul acesta: culpabilitatea supraviețuitorului. Este un sindrom pe care cred că îl avem toți și el a fost observat urmărind ceea ce simțeau victimele Holocaustului. Este un fel de autosabotaj: nu-mi dau voie să mă mai bucur, pentru că celălalt suferă.
Este o credință inconștiință a persoanei că viața este un joc cu sumă nulă: cu cât am eu mai mult, cu atât ai tu mai puțin. Cu cât reușim să înțelegem ce ni se întâmplă, să înțelegem mecanismele acestui sindrom, să trăim în realitate, cu atât vom fi mai echilibrați. Nu trebuie să ne simțim vinovați. Cred că mulți dintre noi am întins o mână de ajutor, fiecare după propriile posibilități.
E important să înțelegem fricile majore umane!
» Dacă ar fi să-i faceți un portret… clinic lui Putin, cum ar arăta acesta?
– Există cam patru frici majore umane, una dintre ele fiind frica de bătrânețe, despre care am citit recent în asociere cu personajul despre care vorbim. Cred că Putin, pe lângă faptul că a avut o traumă în viața particulară, vreun conflict domestic care l-a destabilizat, sigur are și frica asta de bătrânețe de l-a făcut să creadă că nu mai are timp. Și atunci, în mod accelerat, a trecut la refacerea URSS. Toată lumea știe că acesta era planul lui de când era tânăr. Este clar că are un profil de psihopatie.
Ilustrare montaj foto: fanatik.ro
» Genul acesta de profil este predispus să apese butonul? – asta se întreabă toată lumea.
– Da, este imprevizibil, extrem de impulsiv. Atunci când o frică majoră te inundă, nu mai e loc de rațiune. Efectiv așa reacționează, ca și cum nu ar mai avea timp. Este clar că nu are deloc empatie și că nu-i pasă de suferința altora, nici măcar de suferința propriului popor.
» Ce credeți că zice Putin când vede mesaje de genul… „Klaus Iohannis condamnă…”, „UE condamnă…” La nivelul lui de empatie, cred că nu mai poate de condamnatul ăsta, probabil că nici nu înțelege ce tot condamnăm noi aici…
– Chiar așa… Mai mult, aceste declarații îi hrănesc sindromul de a se crede Dumnezeu. Au tot dat posturile TV imagini care ni-l arată mergând pe un covor roșu și așezându-se ca un țar al vieții care se crede. Este filmat din față mersul lui. Acela nu e un mers de sportiv sau judocan, este extraordinar de inhibat și frustrat, este blocat efectiv, de o rigiditate ieșită din comun.
Se vede inadecvarea din mers. Este un tip care trăiește inadecvarea prin toate celulele lui și asta îl face să nu se adapteze la lume și să nu-i pese dacă o distruge.
»Ce simte un astfel de om în momentul în care realizează nu doar că nu mai este admirat, ci este de-a dreptul urât, detestat?
– Nu cred că e o problemă pentru el faptul că oamenii îl urăsc, dimpotrivă. Eu îmi doresc doar să aibă o aplatizare emoțională totală și să nu mai vrea nimic de la noi…Eu cred că nici generalii lui nu-l vor, funcționează alături de el din frică, nu că-l vor. Oricum, sunt generali vechi, cu strategii vechi, care îmi creează impresia că s-au întors în al doilea război mondial: te duci tu cu tancul la spinare să cucerești teritorii!
»Cum explicăm, pe înțelesul copiilor, acest război?
– Cred că este bine să le spunem copiilor ce se întâmplă, mai ales că până la 7-9 sau 9 ani au gândire magică. Gândirea asta magică poate să funcționeze pozitiv, să le dezvolte creativitatea sau poate să fie și în sens negativ. Dacă noi, ca adulți în care copiii au încredere necondiționată, nu le spunem, atunci ei pot să-și imagineze lucruri rele pentru ei. Cel mai bine este să le prezentăm într-o notă optimistă ce se întâmplă.
