• Israel – Iordania. Reportajul pe care nu-mi propusesem să-l scriu vreodată:

• „Dacă vrei să-l faci pe Dumnezeu să râdă, povestește-i planurile tale!”

Dacă e ceva ce-mi place la fel de mult ca jurnalismul, atunci cu siguranță este să călătoresc. O fac des, cu însuflețire, de câte ori am ocazia și unde mă poartă gândul, exact ca pe o pasiune fără de care nu aș fi eu. Din toate sutele de călătorii însă una s-a dovedit a fi a vieții mele.

Am zis poate cel mai determinat DA din viață în fața unui voiaj când m-a sunat acum câteva luni buni Florin Păcioianu (prieten vechi și, de câțiva ani, preot misionar al Arhiepiscopiei Argeșului) să-mi spună că va organiza un pelerinaj spre Țara Sfântă.

Un traseu complex pe Israel și Iordania, o experiență de suflet, o descoperire jurnalistică, un grup de componența căruia m-am bucurat enorm: oameni minunați și calzi (majoritatea din parohia Micești, acolo unde el slujește), părinți stareți și câțiva dintre ai mei, adică fix cum îmi doream să văd Țara Sfântă.

Programat pentru perioada 4-11 octombrie, pelerianjul a debutat cu două zile de vizită în nordul Israelului (zona Nazaret – Capernaum), după care a presupus o deviație de alte două zile spre Iordania, urmând să ne reîntoarcem, la capătul ei, în sudul Țării Sfinte, la Betleem.

Am plecat cu zeci de planuri pe un traseu în care cele mai mari provocări se anunțau a fi trezitul la ore incredibile în fiecare dimineață și zeci de kilometri între obiective, parcurși cu autocarul. Aveam să aflăm, în a patra zi, ce înseamnă cu adevărat provocările.

„La 10:00 au declarat că sunt în stare de război”

În dimineața de sâmbătă, 7 octombrie, ne îndreptam spre granița Iordaniei cu Israelul, având în program cazarea în Betleem și slujbă de noapte la Mormântul Sfânt.

Dincolo de faptul că era zi de Sabbath (adică ziua lor de rugăciune și odihnă, echivalentul duminicii noastre), era și Simchat Torah – sărbătoare sacră în Israel, despre care se spune că ar fi a doua ca importanță după Paște. Eram tare bucuroși toți că vom prinde acest moment acolo, însă zicala „dacă vrei să-l faci pe Dumnezeu să râdă, povestește-i planurile tale” s-a dovedit – pentru grupul din care am făcut parte și pentru multe alte mii de oameni – mai reală decât oricând de data asta.

Era ora 10:20, iar autocarul șerpuia pe un drum al Iordaniei asemănător cu Transfăgărășanul, coborând spre granița din zona Ierihon. GPS-ul ne mai arăta 33 de km până-n vamă. Semnalul, tot ca pe Transfăgărășan: o liniuță spre nimic, dar nimănui nu părea să-i pese. Cu atât mai puțin să verifice știrile. Se râdea în spate acolo unde stăteam poziționați, când l-am văzut pe părintele Păcioianu vorbind atent cu ghidul și apoi îndreptându-se calm spre zona noastră:

• „Hai să vorbim ușor, să nu îi speriem pe oameni. O să oprim undeva mai în față, unde se poate, pe dreapta.”

• „Păi?”

• „Păi tocmai au primit telefon că s-a închis frontiera. A fost atacat Israelul cu rachete. La 10:00 au declarat că sunt în stare de război”.

„Mai aveți 58 de minute până la destinație!”

Blocajul din primele momente se transformă apoi rapid într-o căutare febrilă a telefoanelor. La 10:33, scriu primul mesaj către casă: „Să nu te sperii! N-am apucat să intrăm, ne-a prins la graniță, pe teritoriul Iordaniei”.

Vine răspunsul senin, din locul în care aș fi dat orice să fiu, acasă: „Cameluța, ce v-a prins, mamă, la graniță?”.

Zic: „Bun! România TV nu a dat încă!”

Privesc spre bancheta din spate, gândindu-mă, într-un amestec de furie și neputință, ce-a fost în capul meu de mi-am luat fata de 13 ani cu mine. Că are examen anul ăsta, c-o să-i facă bine… Flavia mă privește senină din mijlocul unui grup de șase copii, toți cu vârste apropiate. Auziseră discuția și se uită unul la altul cu zâmbete timide, încercând parcă să cuprindă ce se întâmplă și așteptând o reacție din partea noastră.

Pe scaunul de lângă mine, conectat deja la știri, bărbatul bagă pe GPS unul dintre orașele despre care citise că a fost lovit de rachete. Se aude – sinistru de veselă – vocea dinspre GPS: „Mai aveți 58 de minute până la destinație!”

Decizia de a ne întoarce spre Amman, capitala Iordaniei, a fost cea mai ușor de luat dintre toate. Soluțiile de a ajunge acasă au fost însă complicate, greu de decis și mai greu de înfăptuit, în niște zile de confuzie și bulversare și într-un dialog al surzilor cu diferite autorități.

După 48 de ore, două grupuri mici – de 7 și respectiv 8 persoane (printre care și cel în care m-am aflat eu) – au ajuns în România direct din Amman sau cu o escală la Viena, cumpărându-ne biletele într-o cursă contra cronometru, în aeronave care se umpleau de la un minut la altul și care își modificau tarifele galopant, până apucai să plătești orice rezervare. Ceilalți 30 de oameni au ajuns abia miercuri, 11 octombrie, la patru zile distanță, obosiți psihic și fizic, dar veșnic recunoscători lui Dumnezeu!

Și, pentru că tot a fost călătoria vieții mele și pentru că tot am descoperit oameni din Argeș care s-au născut cu har, vă relatez în cele ce urmează:

CE AM ÎNVĂŢAT DESPRE BINE ŞI NU VOI UITA NICIODATĂ:

▼ Că „Dumnezeu nu se grăbeşte niciodată, dar nici nu întârzie!”

O pildă pe care ne-a spus-o părintele stareț Visarion de la Mănăstirea Glavacioc când ne aflam la Biserica Ortodoxă Sf. Gavriil din Nazaret, ridicată deasupra izvorului unde Sfânta Fecioară Maria a aflat vestea Binecuvântării.

Ne explica noul stareț argeșean, un om de o cuprindere excepțională, că Iosif a aflat târziu, aproape la limită, despre harul coborât asupra Maicii Domnului, când el se pregătea să o ascundă pentru a o proteja de judecata vremurilor destinată femeilor însărcinate în afara căsătoriei.

Aveam să aflăm pe pielea noastră că așa este!
La 33 km de granița cu Israelul. Nu s-a grăbit Bunul cu noi, dar nici nu a întârziat!

M-am gândit obsesiv, ulterior, de câte ori încercasem în seara precedentă să-l conving pe părintele Florin Păcioianu (organizatorul grupului) să plecăm mai devreme a doua zi dimineață. Să renunțăm la anumite obiective pe care le aveam în Iordania, în drum spre graniță, ca să nu ratăm cumva ora 11:00, oră la care – în mod regulat – Israelul închidea granița respectivă, în zilele de sâmbătă.

A plecat îndoit seara de la discuții, dar – în zorii zilei – ne-a anunțat că ne ținem de traseul prestabilit. Am vizitat Mănăstirea Sfântului Gheorghe din Madaba și muntele Nebo, ambele aflate pe drumul dintre Amman și frontiera cu Israel.

La ora 10:00, Israel a anunțat că e în stare de război. Dacă părintele ne asculta cumva, întregul grup de 45 de oameni s-ar fi aflat la ora aia pe teritoriul unei țări sfâșiate de rachete, de civili măcelăriți în stradă, de panică și de teroare, cu granițele închise în spatele nostru.

Nu vreți să știți densitatea crucilor și a mulțumirilor la graniță! Așa cum nu vom ști niciodată ce gând i-a dat Dumnezeu părintelui care s-a încăpățânat să ne salveze!

▼  Că și cele mai dârze firi trebuie să învețe să facă ascultare!

Prolog:

„Tu trebuie să mai înveți să faci și ascultare!” mi-a spus râzând, într-una din primele zile, când eram senini și veseli, părintele Florin Păcioianu. Insistam cu încăpățânare să-l conving de niște lucruri pe cât de puerile, pe atât de nesemnificative, dar pe care atunci le găseam importante.

„Eh, ăsta nu e talentul meu principal!”, am replicat amuzată, cu determinarea omului care a crescut învățând mai mult să ia decizii, decât să le accepte pe ale altora, cu infatuarea prostească a omului care crede că el stabilește cum se rezolvă lucrurile.

Și lecția de smerenie avea să vină rapid.

Starețul Ioan Danci, de la Valea Lupului, mi se înfățișase – încă dinaintea acestei plecări împreună – drept un om de-o forță interioară extraordinară. Un luptător pe care Hristos l-a vrut în oastea sa, să facă o minune de schit din piatră seacă.

A adus lumina slujbelor sfinte în adâncurile Transfăgărășanului, a îndeplinit – cu multe cazne și acolo unde nimeni altul nu a putut – visul Înaltului Calinic de a construi un loc al Domnului printre stâncile din Carpații Argeșului.

Pentru schitul de la Valea Lupului, părintele Danci muncește de ani buni: e și preot, și dulgher, și duhovnic, și cărător de piatră, și conducător de obște și muncitor la betoane. O face cu o pasiune și o tenacitate pe care doar Dumnezeu le poate da unui om în fața vitregiilor naturii, neobosind parcă niciodată în misiunea lui de credință.

De ani buni, același stareț hrănește și îmbracă sute de copii, ajutând familii din întreaga Românie. Îl iubește lumea enorm pe părintele Danci și, mai presus de lume, îl iubește Dumnezeu. S-a alăturat grupului pe ultima sută de metri, deși avea alte socoteli făcute și s-a căznit în primele zile de pelerinaj cu dureri cumplite de spate, hrănindu-se mai mult cu Vimovo decât cu apă și mâncare.

La momentul în care autocarul nostru s-a „proptit” aproape de granița cu Israelul, am discutat aplicat despre ideea de a ne întoarce acasă în grupuri mai mici, pe diferite soluții de zbor, asumate pe costuri proprii, astfel încât să degrevăm agenția de sarcina de a găsi 45 de bilete laolaltă și să dăm șanse mai mari celorlalți să primească o soluție rapid.

Vorbiserăm cu părintele Danci să ni se alăture în primul grup știindu-l sub presiunea durerilor și cu alte planuri care se legau între ele. Și-n vreme ce număram noi, om cu om și bilet cu bilet, l-am văzut pe părinte întreptându-se spre locurile din spate ale autocarului în care ne aflam și spunându-ne cu zâmbetul larg pe față:

Să știți că eu nu o să plec cu avionul ăsta! Și nici mai devreme de ultimul om nu plec! Că așa trebuie și așa am primit poruncă!”

Am presupus instant că porunca a venit de la Arhiepiscopie și am plecat capul gândindu-mă ce puerilă am fost socotind că pot să iau un preot, înaintea oamenilor, cu mine.

În seara aceleiași zile l-am întrebat pe părinte ce a hotărât Înalt Preasfințitul și m-a privit aproape mirat, neînțelegând întrebarea. „Când v-a dat poruncă…” i-am replicat. A zâmbit starețul Danci spre mine și mi-a explicat cu o seninătate care făcea lumină în camera aia încărcată de presiune și griji: „Oh, nu, doamnă, nu de la Înaltul am primit poruncă, ci de la duhovnic!”

Și-am înțeles atunci, mai limpede decât aș fi putut înțelege vreodată, ce-a vrut să-mi transmită părintele Păcioianu. Că – într-o lume în care trăim crezând că e dreptul nostru să le decidem pe toate – și cele mai dârze firi, așa cum este a părintelui Danci, trebuie să învețe să asculte porunci.

▼ Că „Una este să fii credincios și alta este să fii inconștient!”

Căci slabă mi s-a înfățișat credința mea când – reîntorși forțat în Amman – am încercat din răsputeri să conving întregul grup că cel mai bun lucru cu putință este să ne întoarcem urgent acasă, cu orice soluție găsim a fi disponibilă. Și am descoperit un zid de credință, zeci de oameni care mă priveau senini și sperau, din tot adâncul sufletului lor, că ei vor pleca nu spre România cea sigură, ci înapoi spre Israelul sfâșiat de război, cum era planul.

Eu, la COVID era să mor. Am avut 66% saturație și nu mi-au dat nicio șansă. Am stat două săptămâni la ATI. Doar Dumnezeu m-a salvat! Dacă mâine se deschid granițele, eu vreau la Mormântul Sfânt, orice ar fi, să mulțumesc!”, mi-a explicat pătimaș și sincer, și deplin luminat un domn din grup.

Eu mâine vreau la fii-mea acasă!”, am replicat rapid și acid, realizând că mesajul meu e sec și nul. De om care a stat pe Telegram toată ziua!

Lasă că am copiii mari acasă! Am vorbit cu ei și știu ce au de făcut! Eu la Domnul vreau să merg orice ar fi! Și nu mi-e frică de nimic!”, îmi răspunde bărbatul, acompaniat de aprobarea fermă a celor mai mulți din grup, îngropându-mă într-o canapea.

A slăbiciunii, a fricii, a ceea ce am simțit ca fiind lipsă cruntă de credință.

Când mi-am făcut curaj, minute mai târziu, să le arăt părinților stareți imaginile cu oameni sfârtecați pe stradă lângă Ierusalim și să le spun că mă simt ultimul om în credința mea slabă față de lecția pe care mi-o dăduseră cei din grup, unul dintre ei s-a întors, spunându-mi blând și apăsat: „Doamnă, lăsați așa: una e să ai credință și alta e să fii inconștient!”

Să nu credeți că e vreo socoteală diferită dacă mori la Mormântul Sfânt sau acasă! Tot la fel ne prezentăm în fața lui Dumnezeu, cu ce am făcut și cu ceea ce suntem întru mântuire!”, a explicat starețul.

▼ Că „Dumnezeu lucrează prin oameni”

Și oamenii au fost, în acest caz, și cei care au spus „nu” și cei care au spus „da”.

Că între vocea unui om despre care știu că mă iubește necondiționat (Dumnezeu știe de ce!) și care mi-a spus necontenit „Nu fi nebună și vino acasă! Cu siguranță, cei care mor în războaie nu sunt toți în Rai! Așa cum nu pe toți îi pedepsește Dumnezeu! Nu te duce în extrem, folosindu-l pe Dumnezeu ca paravan!” și între zecile de mesaje de acasă, între faptul că nu puteam auzi vocea fiică-mii celei mici fără să plâng isteric, am regăsit OAMENI!

Și mai OM între oameni am descoperit pe cel a cărui chemare o urmasem, neanticipând ce va urma. Pe Florin Păcioaianu, azi preot, îl cunosc de 20 de ani. În alte contexte, în alte relații. Îmi e vecin, la firmă, și prieten, în viață. Dar am descoperit, în vremuri de încercare, un lider! M-au copleșit calmul și determinarea lui. Dedicarea lui totală (și când spun totală, mă refer la tot ce poate un om să facă) pentru a-i apăra pe ceilalți. Pentru a-i înțelege și a-i tolera. Pentru a-i ajuta necondiționat.

L-am rugat, la un moment dat, să mă lase să-i iau copiii acasă. Dar niciun copil al acestui tată nu a acceptat să plece de lângă el, știind că el va pleca ultimul.

A făcut Florin Păcioainu orice i-a stat în putere, zi de zi din ălea crunte, minut de minut din ălea critice, să îi ajute pe oamenii care au fost lângă el. Legendele urbane pot spune orice. Realitatea spunea că omul ăsta și familia lui și-au asumat eforturi incredibile și costuri uriașe ca să îi aducă pe ceilalți oameni acasă. Și-au asumat stresuri cumplite, presiuni greu de descris pe hârtia de ziar, reacții aproape neomenesc de calme și blânde în condiții de stres. El este și va rămâne simbolul meu pentru expresia „Dumnezeu lucrează prin OAMENI”.

I se alătură – pe lista mea scurtă – un om (nu neapărat un om politic) și anume Simona Bucura-Oprescu. Niciun parlamentar de Argeș nu a ținut legătura cu ei cum a făcut-o ea, niciun om cu puterea de a pune lucrurile în mișcare nu s-a străduit mai mult decât a făcut-o ea să-i aducă în România.

Întoarsă fiind eu cu două zile înainte (grație unor decizii personale ale grupului restrâns de colegi și prieteni cu care m-am aflat acolo, asumate total ca reacție și costuri), nu am putut decât să urmăresc de pe margine  – cu frică și frustrare – cum toți ceilalți 30 de oameni rămași în Amman au încercat în zadar, oră după oră, să ceară ajutorul autorităților: ambasadă, consulat, agenție de turism, TAROM, ministere.

O singură persoană s-a zbătut până la capăt să îi aducă pe acești argeșeni acasă, convingând, după zeci de telefoane, Ministerul Transporturilor să trimită o aeronavă mai mare. Iar, în această speță, Simona Bucura-Oprescu s-a dovedit a fi unul dintre OAMENI.

Iar cronologic vorbind, primul dintre cei pe care Dumnezeu i-a ales să lucreze pentru noi a fost un musulman. Mohamed, reprezentantul agenției în Iordania, pe care l-am cunoscut abia în ultima seară, când a venit să ne însoțească în miez de noapte spre aeroportul din Amman asigurându-se – cu calm, cu tact, cu empatie – că ajungem bine până la îmbarcare. Ne-a povestit atunci că el a gândit întregul nostru traseu pentru acest pelerinaj și am realizat că omul pe care-l bombănisem cel mai tare, prin mila lui Dumnezeu!, ne-a salvat.

N-am înțeles (de la bun început și neștiind ce urmează) de ce ar fi ales cineva un program atât de solicitant conform căruia în primele două zile am stat în Israel pentru a ne muta apoi – preț de sute de kilometri – alte două zile în Iordania, ca să avem de unde ne întoarcem, ore de mers cu autocarul, tot către Israel. Privind acum înapoi, fix zilele pe care Mohamed le-a ales pentru Iordania au fost cele care ne-au salvat de război.

• „Ține cont Domnul de toate ale noastre și o să ne judece drept pe toți. Să nu credem că doar ortodocșii se mântuiesc. Și ceilalți oameni de pe pământ ce fac? Să ne iubim unii pe alții, căci toți suntem oameni și – deși suntem diferiți după limbă, neam, cultură, religie – după suflet suntem asemenea chipului lui Dumnezeu. (…) Cei buni fac fapte bune după firea lor, asemenea și cei răi fac rele. Și toți vom fi judecați după fapte.”

▼ Că în vremuri de deznădejde, rugăciunea este cea mai puternică armă

Aveam să realizăm în seara de dinaintea plecării spre casă a grupului nostru restrâns. Când întreaga adrenalină provocată de conectarea la evenimente, la telefoanele permanente cu țara, la vânătoarea de bilete și discuțiile infinite cu TAROM s-a stins ca o lumânare care a ars prea tare.

Când am realizat că avem cărțile de îmbarcare asupra noastră, dar nu mai avem niciun pic de vlagă, ci doar un gol limens și o spaimă pe măsură. Am oscilat mult (toți cei care ne-am întors primii) între decizia de a veni acasă urgent și pe cont propriu și frica de-a ne separa de grup, acolo unde ne simțeam protejați și unde simțeam că rămâne în urma noastră tot ce e mai bun și mai curat din ce văzusem.

L-am rugat pe părintele stareț Nicodim de la Piscu Negru să ne spună o rugăciune înainte de a se băga la somn, așteptând un zbor de noapte deasupra Israelului care părea brusc mai înfricoșător decât izolarea în Amman.

Și acolo, în genunchi, într-o cameră de hotel, adulți și copii, tresărind de la oboseală și stres la orice zgomot, am asimilat pentru prima dată, cap-coadă, vorbă cu vorbă, cuvintele sfinte rostite de părinți. Și rugăciunea aceea, din toate câte auzisem, ne-a întârit mai tare decât orice putea logica noastră să răzbată. Ne-a urmărit pe drum, ca un voal protector. Și rugăciunea și zâmbetul molipsitor al părintelui Nicodim, la ieșirea pe ușă:

„Mergeți liniștiți, doamnă, căci veți ajunge cu bine!”

CE AM ÎNVĂŢAT DESPRE RĂU ŞI NU VOI UITA NICIODATĂ:

▼ Că oamenii sunt capabili de cea mai cumplită cruzime, ascunzând Răul în spatele „credinței”

Întrebată ce decizie ar trebui să luăm între a pleca înainte acasă sau a rămâne cu grupul, inclusiv cu perspectiva unei reîntoarceri în Israel, Ana noastră cea minunată și blândă, prietena Flaviei mele și fiica de 14 ani a unei prietene, a spus așa:

Eu cred că oamenii ăia care au pornit războiul într-o zi sfântă, de mare sărbătoare și au ucis cu atâta cruzime sute de nevinovați pe stradă nu au niciun fel de credință. La fel de bine, dacă și Israelul a întors armele în aceeași zi de mare sărbătoare, ucigând alte sute de oameni și copii, nici acolo nu mai e credință. Dacă Dumnezeu a vrut să ne salveze și le-a orânduit să ne oprească înainte să intrăm în Israel, atunci cine suntem noi să forțăm voia lui Dumnezeu? Să credem că știm mai bine decât el ce ne trebuie și, făcând-o, să mai și pretindem că o facem din credință?”

Asistăm la un război în care este mai evident ca niciodată că Răul, Moartea, Cruzimea, lupta pentru Putere sunt mascate, încă, în foarte multe societăți, în spatele credinței.

Un război în care se vede cum – susținând că-și apără Dumnezeul și religia – oamenii aduc în fapt Iadul pe pământ și acționează exact la polul opus învățăturilor despre Iubire, Iertare, Pace și Toleranță care definesc sfintele învățături.

▼ Că într-o societate bolnavă de interese și scenarită, nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită!

Mulțumirile omenești (elementare în harta de valori și de bun-simț al oricărui om) pe care grupul părintelui Florin Păcioianu le-a exprimat, la întoarcerea în țară, față de ajutorul acordat de Simona Bucura-Oprescu (căreia nu i-a fost pomenit decât numele, fără vreo funcție publică sau asociere politică) au fost primite cu normalitate de 99% dintre cei care au urmărit de-aproape soarta pelerinilor români.

A existat însă – spre șocul și sila mea – și o zonă gri a intereselor de diferite soiuri. O zonă în care ajutorul acordat, precum și eforturile fizice și materiale făcute de oameni ca să se poată întoarce acasă (achitând prețuri uriașe, sub presiune, la Tarom) au fost călcate în picioare prin speculații de cea mai joasă speță, prin informații total neadevărate și neverificate, prin răutăți și venin inutil.

Așa cum s-au făcut corelări total halucinante între grupurile de argeșeni plecați prin agenții de turism și alte grupuri din care au făcut parte diferiți demnitari publici din Argeș și din România, aflate la sute de kilometri depărtare unele de altele, fără nicio legătură, fără nicio conexiune de spațiu, timp, loc sau organizare.

Aveam să aflu, de exemplu, că, în mintea translucidă a unor politicieni de duzină, frustrați și bolnavi de scenarită, eu nici măcar nu am fost cu grupul cu care am fost, ci aș fi fost cu unul în care se afla și președintele CJ Argeș, grup pe care nici măcar în trecere nu l-am întâlnit și despre a cărui existență în Țara Sfântă am aflat și eu, ca toți ziariștii argeșeni, pe surse.

Și te-ntrebi atunci, în fața unor asemenea reacții ale românilor tăi când alți oameni dau de greu, unde nu se ascunde Răul? În cine nu zace el pitit și pregătit să atace furibund orice simte că ar putea fi „facere de bine”? Orice este normalitate și bun-simț? Orice poate constitui un exemplu pentru alții în a fi mai buni, mai solidari, mai empatici?

▼ Că statul român are propriul lui ritm și propriul lui cost în a-și ajuta cetățenii

Îmi era limpede și până acum că, în România, toată îngrijirea statului are (doar) caracter verbal și că vine întotdeauna, la pachet, cu un cost real și cuantificabil. În România, lucrurile elementare precum sănătatea, siguranța publică sau educația costă și te costă.

După această experiență, mai mult ca niciodată pot spune cu tărie că doar o naivitate cruntă ne-ar mai putea determina să sperăm că – în caz de mare nevoie – sistemul de stat s-ar putea mișca în orice fel, dezinteresat, în ajutorul românilor.

Grupurile de pelerini prinse de izbucnirea războiului în țări precum Israel, Palestina sau Iordania au fost efectiv folosite de Tarom pentru a-și acoperi o lună – două de pierderi istorice, compania națională speculând, în termen de 72 de ore, prețul unor bilete de avion de-ai fi zis că nu aduce oameni acasă din zonă de conflict, ci le asigură excursii de lux în Insulele Seychelles.

De la 120 de euro/bilet, costurile au crescut, în câteva ore, la 250 euro/bilet. Apoi, la 350 de euro. Apoi, la 500 de euro. Și, la nici 72 de ore, oamenilor li s-a cerut aproape 600 de euro/persoană, pe același zbor vândut anterior crizei de 4 ori mai ieftin. Neputincios s-a arătat MAE în fața acestei atitudini de precupie a companiei naționale de zbor, asigurând doar asistență… morală pelerinilor disperați și făcând recensământul acestora. Chete s-au făcut în aeroporturi pentru cei care nu au avut bani să achite noua grilă de oferte a unei companii care întruchipează perfect sistemul hidos, schiop și bișnițar de stat sub umbrela căruia funcționează.

Sursa foto: Telegram

▼ Că nu suntem pregătiți pentru război

Nu vorbesc din punct de vedere tactic sau militar, că asta o știm de mult, cu toții. Ci din punct de vedere psihic, organizatoric și uman.

M-am gândit (ca cei mai mulți dintre noi) la numeroase scenarii în ultimii aproape doi ani, după izbucnirea conflictului din Ucraina.

Ce ai face, cum ai reacționa, cum te-ai organiza, cum ai gestiona copiii, resursele, situațiile de evacuare…

Când simți însă – la o distanță de tipul București-Pitești – amenințarea rece a morții, tot ceea ce credeai că știi se schimbă. Frica îți blochează mintea, viteza de reacție, capacitatea de a lua decizii.

Sursa foto: Telegram

Nici nu vreau să îmi închipui (și nici bine nu e s-o facem!)  ce înseamnă să simți focul căzut cu furie din ceruri, zgomotul infinit al mitralierelor, praful clădirilor care se prăbușesc lângă tine, urletul mamelor de vizavi.

Nu! Oricât am crede că știm despre război, nici nu realizăm, de fapt, ce înseamnă.

„Să ne rugăm profund și cu stăruință acum când încă avem pace și liniște. Doamne ferește să vină vremea să ne rugăm de frică, de durere, de spaimă! Să ne rugăm cu credință să nu ajungem să ne rugăm din suferință!”

Părintele Ioan Danci

Citiți, de asemenea, pe anchetaonline.ro: