LEGITIMAREA RĂULUI. PRUNCUL NEVĂZUT AL UREI DE CLASĂ.
Fenomenul la care asistăm în aceste zile vizavi de situația românilor din Dubai se numește „ură de clasă”.
Sună dur, nu? Nu ne place să credem că ne întoarcem metodic, zi de zi, la „the darkest times of history”?
Nope, e de neconceput! Așa că o punem pe seama inculturii, sărăciei materiale și spirituale, frustrărilor, lipsei de viziune. Da, da, toate sunt prezente. Doar că ele stau ca bază pentru ceva mult mai rău.
Câte mesaje de genul „Așa le trebuie, dacă au avut bani să se ducă în Dubai!” ați văzut? Câte semnale de genul „Noi suferim, iar ei (indiferent cine sunt ei) se plimbă?” nu ați remarcat în ultimii ani? Câte postări de genul „Afară cu corporatiștii din țară!” trimise de oameni care scriu „miau” ca pisica nu ați sesizat în social media în perioada recentă?Câte emoticoane cu râsete nu v-au întors stomacul, la moartea sau necazul unui om care are o anumită situație materială? Câte prejudecăți de genul „are fiindcă a furat”, „merită ceva rău fiindcă are bani / faimă”, „o să le vină și lor ziua socotelii” nu ați remarcat?E greu să le pui cap la cap? Uitați-vă la cazul Dubai: nu există empatie, suport, grijă. Există invidie, frustrare, furie chiar. Legați-le între ele și vă vor da ura de clasă.
Ura de clasă nu începe cu revoluții.
Începe cu glume, cu ironii. Cu „lasă că așa le trebuie!”.
Cu satisfacția mică și murdară că altuia i s-a întâmplat ceva rău. Începe când suferința celuilalt hrănește propriile tale neputințe.
Cu legitimarea răului prin argumente demne de o izbitoare disonanță cognitivă.
Și nu! Nu vorbim despre critică legitimă. Nu vorbim despre corupție reală sau despre nedreptăți concrete. A critica abuzul e sănătos. A te bucura însă de
necazul cuiva doar pentru că are mai mult decât tine nu e justiție. E resentiment. E toxic.
Dap, dap, despre ura aia de clasă vorbesc. Aia care a dus la măcelărirea familiei imperiale în Rusia și la instaurarea regimului bolșevic. Aia care a deschis ușa unui fost caporal obscur, fără studii și fără anvergură intelectuală, numit Adolf Hitler, la structurile de conducere ale Germaniei.
Ce au în comun aceste cazuri?
crize economice sau instabilități majore. narațiunea „noi versus ei” (popor versus elite / pur versus „corupți”/ săraci versus bogați). o propagandă repetitivă care dezumanizează, legimând furia și răutatea instituții slabe sau capturate politic.Vă sună cunoscut? Gândiți-vă că acum avem și social – media.
În fapt, ura asta vine din sărăcie și ignoranță. Nu din dorința celor mai amărâți de a o duce mai bine, ci din setea lor de a-i vedea pe „ceilalți” ducând-o la fel de greu.
Își adăpa setea asta nu străduindu-se să evolueze ei, ci asigurându-se că aia care îi frustrează și le amintesc de propriile neputințe sunt mai rău.
Recunoașteți senzația? Ați simțit-o în ultimii ani? Firul este foarte sensibil în România, iar „trimișii” din ultimii ani nu au făcut decât ceea ce spune manualul: să îl subțieze și mai tare.
E doar un fir subțire, de exemplu, între momentul de azi și unul în care ” poporul” se va revolta împotriva „chiaburilor”. În care îi va vrea zdrobiți.
Problema nu e Dubai. Problema este ceea ce se întâmplă în oameni când văd Dubai. Pentru că, dacă nu înțelegem resentimentele la timp, istoria ne-a arătat deja unde duce.
O istorie care nu începe niciodată cu revolte, decapitări sau lagăre. Începe cu aplauze la necazul altuia.
O vedem zi de zi, dar nu vrem să îi spunem pe nume. Îl scriu eu azi: se numește ură de clasă. Și a declanșat unele dintre cele mai monstruoase perioade ale omenirii.
Citiți, de asemenea, pe anchetaonline.ro:
