• Faimoasa Ada Dumitru, concluzii după un Survivor

„Este un Survivor al omului care încearcă să nu se piardă printre zgomot, telefoane, mâncare proastă, poluare”

M-am bucurat că nu a avut timp suficient să dea curs interviului imediat după finalizarea competiției Survivor. Acum, la câteva săptămâni după ce lucrurile s-au mai așezat, a avut tihna să ne ofere o perspectivă minunată a ceea ce a trăit în această competiție care le-a dat multora resetul în viața reală. Vă lăsăm să o descoperiți și să o redescoperiți pe actrița piteșteancă Ada Dumitru, pe care mulți o identifică drept… „fata vitregă a lui Bebe Cotimanis”. Nici nu știu dacă a fost vreodată, decât prin prisma legăturilor familiale. Altfel, la ce personalitate și talent are, nu poate fi decât Ada Dumitru și atât.

„Niciodată în viață nu am stat să cântăresc prea mult, mai ales când instinctul îmi zice GO”

Când ai dat curs provocării de a participa la Survivor, ce ți-ai dorit de la această experiență?

Zero așteptări. Sunt un om megaspontan, am momente din alea în care mă urc în mașină și plec fără să știu exact unde. Sau azi decid să bookuiesc un avion spre te miri unde. M-a sunat agentul meu și era gen „ai vrea să mergi la Survivor?ˮ Și eu eram: „adică să stau într-o junglă fără mâncare, cu toate tarantulele și insectele pe capu’ meu, cu necunoscuți, zero confort, zero comunicare cu familia în timp ce alerg ca nebuna și încerc să nimeresc niște ținte? Ok, hai că merg.ˮ

 

Niciodată în viață nu am stat să cântăresc prea mult, mai ales când instinctul îmi zice GO. Așa că, plecând cu zero asteptări, tot ce a venit după este un plus”.

Care este cel mai dificil lucru cu care te-ai confruntat?

Este cam greu să aleg un singur moment, Survivor în sine înseamnă „hai să luăm niște oameni și să-i punem permanent în dificultateˮ.

 

Prima lună au fost traseele. Stăteam cu morcovul în fund deja cu o seară înainte de jocuri. Pe drum spre traseu mă simțeam de zici că mă duceau la tăiere. Când mă anunța regizorul de platou că urmez, mi-aș fi scos ochii din cap doar să nu-l văd cum punctează spre mine (râde). Iar când îl vedeam pe domnul Dan că se apropie să dea drumul la cursă, făceam pipilică puțin pe mine, blur total, mi se înmuiau picioarele. Mai zicea și o d-aia „dacă Ada pierde punctul, este punctul decisiv al Războinicilor” și îmi dădea cu leșin. Apoi „3,2,1 FLUIERˮ și nu mai ai niciun gând, dispare orice, toată ființa ta e „aleargă, aleargă, aleargă, târăște-te, ia totemul, sari, urcă-te, înoată, hai mai repede, aleargă, trage cu coada ochiului să vezi dacă ești înainte, aleargă, gata hai cu ținta, hai NIMEREȘTE, nimerește, te rog, Ada!ˮ și gata, punct câștigat sau pierdut.

 

Apoi miraculos m-am relaxat total la jocuri după prima lună. Și au devenit mai dificile de dus tensiunile din trib, factorul ăsta uman a fost un element surpriză. Noi oricum veniserăm toți montați că vom muri de foame, dar tensiunile jocului au umbrit puțin magia, oricât de pornită venisem eu să mă distrez.”, a precizat Ada Dumitru. 

Cum te-ai înțeles cu echipa?

E ca-n viață, uneori te întâlnești cu un om și din prima îți vine să îl iei acasă de drag ce îți e, iar alteori ai ființe de-ți vine să te duci pe trotuarul celălalt. E vorba de chimia dintre oameni, lucru pe care nu îl poți controla, mai ales un vulcan ca mine care poate mai are de învățat puțină diplomație. Partea frumoasă este că mereu las loc de bună ziua și am avut o camaraderie cu toți colegii. În afară de Doc, nu m-am certat cu nimeni. Restul face parte din joc.”

Ai legat prietenii cu cineva în mod special?

Da, mai întâi cu fetele din Ministerio de la Mujer. Cu Carmen, Bia și Ștefi am avut, probabil, cel mai unit grup de fete din toate emisiunile Survivor. Nu ne-am trădat niciodată. Dacă cineva se lua de una, ne protejam spatele orice ar fi fost. Eram acolo una pentru cealaltă, ne-am susținut și ne-am creat amintiri superbe împreună.

 

Apoi eu am avut un brotherhood special cu Remus, mai ales în ultima lună. Ne petreceam cam tot timpul amândoi fix ca doi frați. Ne-am purtat unul altuia o grijă aparte și cu el mă deconectam total de concurs și chiar trăiam faptul că suntem totuși într-un paradis tropical și merităm să ne bucurăm de asta.”

Într-un show, unde mori de foame în condiții mizere, n-ai cum să mai joci nimic, mai ales după o lună de stat acolo”

Mai toți concurenții Survivor s-au întors cu multe kilograme în minus, semn că nu se prea mănâncă prin spatele camerelor altceva decât ceea ce se vede la televizor. Tu câte kilograme ai lăsat în urmă? Regreți vreunul?

Nu am prea lăsat kilograme, din contră. Și asta o spun și cu durere, pentru că te apucă puțin nervii când tu mori de foame, dar ești balonată mereu. Asta doar la fete, din cauze hormonale, dar și de la cocos. Imaginează-ți că mâncam și 7 cocoși pe zi. Caloric este enorm, iar cocosul are foarte mult ulei care, în exces, nu e bun pentru organism.”

Ce ai putea consemna la capitolul „așteptări vs. realitatea din teren”?

MULT mai greu pe teren. De la TV pare o nimica toată, uneori chiar pare totul foarte glamour și romanticizat, iar noi eram vai de fundurile noastre. În primul rând, traseele sunt mult mai grele în realitate, mă uitam mai ales la cele de forță unde aveam de tras de hamuri și noi simțeam că ne dăm duhu’ acolo, dar la TV nu se transpune deloc cât de mult ne chinuiam.

 

Iar viața socială din Survivor poate fi ușor judecată de acasă. Îi provoc pe comentatori să stea doar o zi fără mâncare. Păi majoritatea oamenilor, doar dacă-i prinde seara nemâncați, încep să fie irascibili, d-apoi zile la rând. Acum, gândindu-mă cât de greu a fost, chiar cred că ne-am înțeles mai mult decât onorabil.”

Este ceva ce regreți sau ceva ce ai fi făcut altfel?

Nu regret nimic. Am făcut așa cum am simțit, am fost sinceră cu mine însămi și cu cei din jur. Am avut coloană vertebrală și am luptat cât m-au ținut puterile.”, a ceclarat Ada Dumitru.

A trebuit să pleci din cauza unor probleme de sănătate. A fost frustrant să vrei să continui, dar medicii sau producătorii să fie de altă părere? Din cât am constatat, publicul te-a susținut în mod constant să rămâi acolo.

Sincer, am fost șocată când am ieșit din concurs. Noi nu aveam legătură cu lumea reală, nu știam cum ne percepe publicul. Eu vedeam că tot trec de multe consilii, dar inițial mă gândeam că e de la grupul meu care a fost foarte activ în a mă susține. La primele contacte cu realitatea însă am văzut că s-au alăturat zeci de alți oameni care real mă vedeau câștigând și care m-au votat. Am perceput totul ca o binecuvântare.”

De-a lungul edițiilor, s-a spus că mulți joacă un rol, find vorba de show-biz. Poți rămâne în rol până la capăt sau, într-un final, e inevitabil să te arăți exact așa cum ești?

Mă deranja profund când alți colegi de la „Faimoși” ziceau că „joacă un rolˮ, că „sunt un personajˮ. Nu, rol jucăm noi la teatru unde vorbim de o lume fantastică. În acest show vorbim de un reality unde eu m-am dus ca Ada, nu ca Julieta sau Zița. Și, oricum, într-un show, unde mori de foame în condiții mizere, n-ai cum să mai joci nimic, mai ales după o lună de stat acolo. Dar era comună scuza că „ah, m-am înjurat cu tine puțin, dar e de show, așaˮ, ca un soi de împăcare cu care eu nu eram de acord.”

Eram neagră și sălbatică. Aveam privire de om sălbatic. Mi-am făcut primul meu duș. Singurul duș pe care nu o să-l uit niciodată. Apoi m-am întins în pat”

Cum a fost revenirea la realitate? Care a fost primul lucru pe care l-ai făcut?

Pasul ăla din consiliu în lumea reală este un pas ireal, greu de explicat. Este ca o ușurare imensă că ești, în sfârșit, un om liber, dar și o tristețe că lași totuși în urmă o întreagă lume care a fost realitatea ta pentru trei  luni. Și lași în urmă o realitate peste care nu vei mai da niciodată cât vei trăi. Tranziția durează oricum mult. Când scriu acum, am deja două săptămâni de când am ieșit, în care simt că sunt ca un sălbatic autentic venit în civilizație.

 

Primul și primul lucru pe care l-am făcut a fost să mănânc. Îmi amintesc că, după ce am ieșit din consiliu, m-au dus într-un cort unde mi s-au oferit două porții de cartofi prăjiți, trei bucăți de carne, ketchup și cola. Niciodată niște cartofi prăjiți nu au fost atât de buni. Mâncam cu mâinile. Nu îmi venea să cred că pot să mănânc orice vedeam în fața ochilor, că aveam voie. Apoi m-au dus la un hotel și am rămas în cameră singură.

 

Momentul ăla a fost ceva incredibil. Eram îmbrăcată cu hainele din concurs și aveam ghiozdanul în spate cu toate catrafusele. Eram eu din concurs, dar într-o cameră de hotel. Între patru pereți. În liniște totală, fără sunete de valuri, animale, insecte, păsări. Fără să fiu cu toți colegii mei în baracă, îngrămădiți pe jos. Aveam totuși un sentiment de „acum te poți relaxa, Ada, după 3 luniˮ. Era confort, dar eu nu eram pregătită de confortul ăla deloc. Mi-am scos hainele alea îmbâcsite și nespălate de o mie de ani, le-am pus într-un colț al camerei. Eram goală și mă uitam în oglindă lung la mine, nu mă mai văzusem decât în capacul oalei de gătit unde oricum îmi vedeam doar capul și mă uitam oricum rar. M-am uitat multe minute. Eram neagră și sălbatică. Aveam privire de om sălbatic. Mi-am făcut primul meu duș. Singurul duș pe care nu o să-l uit niciodată. Apoi m-am întins în pat. Niciodată în viața mea nu am simțit atât de plăcut să mă întind într-un pat. Se simțea pufos. Am luat telecomanda. Am aprins televizorul. Erau multe imagini, prea multe. Ceva CNN, ceva știri, oameni mulți vorbeau, dar vorbeau atât de repede și superficial, aveau tonalități ciudate, parcă era un cântec, nu niște oameni care vorbeau. Lumina aia a televizorului se simțea bizar și ea. Încercam să înțeleg despre ce vorbesc, să prind și eu noutăți despre ce se mai întâmplă prin lume, dar mă concentram foarte greu, era mult zgomot. Am închis televizorul.

 

Am decis să încerc să adorm. Nu puteam. Mă gândeam întruna, nu puteam să realizez unde sunt, părea că trăiesc undeva suspendată în timp și spațiu. Iar patul, pe cât de frumos se simțea, pe atât de tare mă enerva. Gândeam că e de la perne și am dat pernele pe jos. Oricum gâtul părea deranjat de pernă. Dar și salteaua mă enerva. Mă uitam pe pereți la propriu undeva la o oră, timp în care am reluat în mintea mea consiliul. Într-un final, am luat pătura și am pus-o pe jos. Nu puteam să dorm în pat, cel puțin nu în noaptea aia. Nu puteam să adorm. Producția îmi lăsase și un bax de Oreo, dar nu mă atinsesem de el, pentru că Remus a încercat timp de trei luni să îmi explice cât de rău este să dau iama, mai ales în dulciuri, după atâta pauză. Am mers direct în bucătărie și am decis să mănânc un singur pachet din cele 12. În timp ce mestecam primul biscuite simțeam cum papilele mele gustative o luau razna. Cel mai bun biscuite pe care l-am mâncat în viața mea. Simțeam cum mi se dilată pupilele. Simțeam o fericire inexplicabilă. Simțeam că merit acel  oreo. Blur, satisfacție, mângâiere, traumă, extaz, zahăr. Zahăr.

 

Nu știu cum și când, dar am realizat că am mâncat tot baxul de Oreo, 12 pachete a câte patru biscuiți. Am prins toată energia din lume, am făcut 13-14 ture prin cameră. Am regretat fapta săvărșită, dar nu știam dacă uman puteam să opresc asta, n-aveam cum. Am stat cu ochii pe pereți până la 5 dimineața, când am adormit într-un final. M-am trezit în schimb la răsărit, precum îmi era obisnuința.

 

M-am trezit umflată total, aveam picioare de gravidă și capul rotund cât o minge. Am realizat că poate ar fi trebuit să îl ascult pe Remus, era oricum prea târziu.”

Ce ți-a lipsit cel mai mult?

Tot! Absolut tot! De la familie până la torsul pisicii mele, la zâmbetul vânzătoarei de la mega, la groapa din asfalt de la colțul străzii. Acolo ai un dor visceral de fiecare amănunt ce însemna viața de acasă.”

Mi-am demonstrat negru pe alb că mă pot descurca oriunde pe lumea asta și în orice condiții”

Trăgând linie, ce ți-a adus această experiență? Ai repeta-o?

E prea devreme să spun dacă aș mai repeta. Acum e un NU decis, dar combinat cu un dor. Ceea ce e surprinzător, pentru că în timpul Survivor aveam impresia că e un soi de purgatoriu să stau acolo, iar acum mă uit înapoi și tânjesc la tot ce am trăit.

 

Trăgând linie, am realizat cu adevărat că sunt un om puternic. Am venit înapoi mult mai sigură pe mine, mult mai directă. Mi-am demonstrat negru pe alb că mă pot descurca oriunde pe lumea asta și în orice condiții.”

Vei mai mânca prea curând orez și nucă de cocos?

Prima oară am zis că nu vreau să mai văd cocos cât oi mai trăi eu pe pământul ăsta. Dar sincer? Mi se mai face poftă de cocos deshidratat (adică bounty, e foarte dulce și uleios), tăiat frumos bucată mare și pus la copt la foc. Copt până era negru complet pe fund, curățată puțin negreala și 5 stele michelin. Sau orez lungit la maximum cu bucățele de fasole gustoasă gătit la cană și lăsată și o mică crenguță pentru gustul puțin afumat. Îmi plouă în gură când mă gândesc la orez cu fasole. Noi, fetele, ne găteam și mâncam la apus, cu mare atenție, luând o boabă de fasole cu câteva de orez. Mâncam ușor, să ne săturăm, altceva nu aveam pentru câteva zile bune.”

Ce alte… nebunii frumoase îti mai trec prin cap? Ce proiecte mai ai pe „țeavă”? Când te pot revedea piteștenii pe scena de la „Davila”?”

Îmi trec nebunii frumoase nonstop. Cred că asta e frumusețea vieții mele și sper să fie așa până m-or ține balamalele: mereu îmi coace mintea idei. Cât despre piteșteni, sper cât mai curând. Deocamdată încă reînvăț să trăiesc realitatea mea veche.

După toate… zbaterile și luptele de culise din ultimii ani, am putea spune că și la Teatrul „Alexandru Davila” este tot un fel de Survivor, cu „arbitri” externi care se pricep la fel de „bine”și la sport, și la cultură?

Cred că Survivorul de acasă este mult mai greu, acum că m-am întors. În primul rând, este un Survivor al omului care încearcă să nu se piardă printre zgomot, telefoane, mâncare proastă, poluare. De când m-am întors, mă simt suptă de telefon la propriu, zici că e o gaură neagră. Mă umflu întruna de la tot ce mănânc pe sistem pofticios. Cel mai interesant este că pot să observ stratul de poluare, mereu întreb dacă e ceață și nu e, e doar ceața orașului.

 

Cât despre politicienii din Argeș în mâna cărora stă viitorul cultural argeșean, îi rog să ofere cât mai mult spre cultură și sport. Și voi explica și de ce. La Survivor, am trăit o viață fără artă, doar cu sport și natură. Și vă zic sincer, dacă scoți arta din viață, atunci se lasă tristețea peste suflet. Și eu așa am fost la Survivor, un om mai sănătos ca oricând, competitiv, care a învățat despre sine, dar nefericit, care doar supraviețuia. Pentru că fără artă nu văd sens”, a transmis Ada Dumitru.

Citiți, de asemenea, pe anchetaonline.ro: