- Din Africa în Siberia, din America de Sud în Laponia
„România cred că este aproape singura țară din cele mai bine de 70 în care am fost unde lumea încă mai are pretenție la cursă, să fie plătită”
Bogdan Veselovski (cunoscut drept Smiley Traveler), fiul regretatului compozitor Vasile Veselovski, străbate globul pământesc de peste 10 ani, țară după țară, continent după continent, pe jos sau cu „ia-mă, nene”. A parcurs deja mai bine de jumătate din distanța de la Pământ la Lună și aventura sa abia a început. Nici nu își închipuie alt stil de viață, deși mama sa l-ar vrea, mai degrabă, la casa lui și cu copii. Bogdan însă nu își dorește o viață în care timpul se măsoară în distanța de la job – acasă.
Călătorește cu doar 5 dolari pe zi în lumea întreagă, cu ruscacul în spinare și ditamai zâmbetul pe buze, descoperă oameni și locuri fabuloase și experimentează cât alții într-o sută de vieți.
Pe data de 27 martie, la Filarmonica Pitești, acesta și-a lansat și primul volum al cărții „Hai-hui prin lumea largă”, o carte de memorii, un fel de jurnal de călătorie, dar și un ghid de călătorie în același timp, presărat cu fotografii și amintiri prețioase.
„Mi s-a întâmplat de foarte multe ori să fiu refuzat atunci când spuneam că nu am bani să plătesc cursa”
Bogdan este argeșean prin adopție. A ajuns la Mioveni odată cu repartiția părinților săi, bucureșteni de origine. Mai târziu a făcut liceul la „Zinca Golescu”, în Pitești, iar mai apoi, facultatea de limbi străine la București. Totul a început de la pasiunea sa pentru drumeții, hoinărind ba cu trenul, ba cu „ia-mă, nene”, ba pe jos prin întreaga țară.
Pofta a venit mâncând, treptat. Am început ca orice drumeț împătimit de munte. Din studenție cutreieram România cu trenul, cu nașul, și ulterior am prins gustul pentru autostop, ca orice student care nu are așa mulți bani.”, își începe povestea Bogdan Veselovski. O poveste care ne-a și trezit la realitate pe ici, pe colo, prin părțile esențiale. Spre exemplu, proverbiala ospitalitate românească a cam început să pălească până la a adeveni un mit, mai ales în zonele urbane. „România cred că este aproape singura țară din cele mai bine de 70 în care am fost unde lumea încă mai are pretenție la cursă, să fie plătită. Mi s-a întâmplat de foarte multe ori să fiu refuzat atunci când spuneam că nu am bani să plătesc cursa. «Ce, mașina merge cu apă?!» eram întrebat. De la această experiență pornind, în prima mea călătorie în Europa am tradus în fiecare limbă… «Nu am bani». «Păi și ce-mi spui mie că n-ai bani? Nici nu se pune problema să plătești!» mi s-a răspuns. Te iau, pentru că vor să le treacă timpul mai repede, să cunoască oameni noi. Dar asta se întâmplă după ce ieși din România, cam oriunde ai merge în Europa.”
Aventura Malawi. „Am realizat cât de mult ne plângem și ce înseamnă să te bucuri de lucruri mărunte”
Prima aventură a fost în Europa. Pe atunci nu visa decât să facă autostopul pe bătrânul continent și apoi să revină la job.
După facultate, visul meu a fost să văd Europa cu autostopul. Mi-am luat concediu neplătit pe timp de vară, pentru 3 luni. Mă gândeam că voi reveni la jobul de consultant educațional. La un moment dat, o prietenă mi-a spus despre un proiect de voluntariat în Africa și uite așa am ajuns pentru un an în Malawi, una dintre cele mai sărace țări din lume. Atunci mi-am dat demisia și după această experiență am realizat că asta vreau să fac.”.
A descoperit în Africa o populație săracă din punct de vedere economic, dar cu o imensă bogăție și generozitate sufletească. Acolo, până și copilul al cărui mic-dejun era, probabil, doar o banană, ți-o întindea ție ca să o mănânci.
Am fost profesor de grădiniță, școală primară și liceu. Am predate engleză, franceză, un fel de cultură civică, un pic din toate. Am ajuns inclusiv la spital să pun diagnostic. Era simplu, erau doar două mari boli: ori pneumonie, ori malarie. Mergeam cu un doctor în satele în care nu aveau acces la serviciile de sănătate. Ei sunt săraci din punct de vedere economic, dar sunt extrem de bogați sufletește. Împart cu tine din puținul pe care îl au. Mâncarea lor de zi cu zi e un fel de mămăligă lângă care mai pun o legumă sau un fruct. Femeile merg kilometri, desculțe, la oraș, să vândă din ceea ce cultivă. Și, cu toate acestea, au un zâmbet imens pe față. Oamenii cântă, dansează, nu au stresul acesta care a copleșit societatea modernă. Te șochează altruismul și generozitatea lor. Te iau la ocazie fără să pretindă nimic, te duc acasă la ei, îți dau și să mănânci, un pat să dormi și tot ei sunt cei care, la sfârșit, sunt onorați că ai fost în casa lor, că le-ai vizitat familia și satul. Oamenii aceștia sunt motivul pentru care eu continui călătoria. Când m-am întors din Malawi, toți îmi păreau prea albi, prea stresați, prea comozi, eu eram prea zen… Am realizat cât de mult ne plângem și ce înseamnă să te bucuri de lucruri mărunte, să fii fericit cu puțin.”, ne-a povestit Bogdan.
De la căldură, în cel mai rece loc de pe pământ
De la temperaturile toride și dansurile tribale cu indigeni pasionați de tricourile cu premier league și filme cu Rambo, a urmat o aventură la polul opus, cu multe grade în pahar – Siberia, acolo unde a predat engleza într-o tabără școlară.
După Malawi am prins un proiect de voluntariat în Siberia, o tabără de engleză pentru copii, unde am ajuns cu autostopul, pentru că nu era transportul asigurat. Rușii sunt niște oameni minunați, nu judeci oamenii după politică și conducătorii săi. Dacă spargi bariera lingvistică – iar eu am studiat și puțină rusă – te înțelegi perfect cu ei, sunt niște oameni minunați. Toți te invită să bei ceva cu ei, să vânezi, să mănânci un borș de sfeclă. Am predat engleza înYakutia, cea mai rece zonă populată din lume. -70 de grade a fost recordul. Pentru ei, iarna, -40, -50 de grade reprezintă ceva normal. Eu am fost în septembrie și deja erau -12 grade.”, povestește globe-trotterul argeșean.
Își amintește cu amuzament de bucătăresele sovietice, care nu lăsau un copil să ascundă prin buzunar un măr în plus, dar lui îi mai dădeau o porție de mâncare, „că mă vedeau mai slăbuț”.
M-am înțeles mereu bine cu bucătăresele, cu mamele și cu secretarele.” – completează Bogdan.
Experiențe șamanice în America de Sud
Din Rusia și-a dat interviul din cort pentru America de Sud, pe principiul… „una caldă, alta rece”. A fost pentru un an voluntar în Ecuador, „într-o comunitate de indigeni care, până nu de mult, tăia și micșora capete”. A experimentat multe dintre obiceiurile locului. Din fericire, mai puțin acest obicei pentru care indigenii din partea amazoniană erau celebri.
Am locuit cu familia directorului școlii unde am fost profesor de engleză la 500 de elevi. Școala, în general, nu era o prioritate pentru ei. Atunci mi-a ieșit primul fir alb, dar în rest a fost o experiență inedită. Am experimentat șamanismul. Închipuiți-vă un foc în mijlocul junglei și un șaman care te purifică folosind incantații, instrumente muzicale, poțiuni și unele plante care te duc pe diferite căi. Se zice că îți vezi viitorul. Am avut și eu niște viziuni.”, ne mai povestește Bogdan, amintindu-și și viziunile cu pricina cărora, invariabil, le-a dat semnificații încărcate de optimism.
Bogdan ne-a mai povestit despre mediumul din Filipine prin intermediul căruia ar fi stat de vorbă cu spiritele, despre vraciul din Cuba, care îți ghicea viitorul, nu înainte de a plăti ofrande spiritelor în trabucuri și rom sau despre călugărul budist care locuia într-o peșteră din Coreea și care i-a făcut o astrogramă chinezească.
Experiența America de Sud l-a vindecat de frici, dacă mai avea vreuna. Atunci, mărturisește Bogdan, s-a simțit cu adevărat liber:
După un an de autostopist pe continental sud-american, am înțeles libertatea. Acum simt că nu mai am frici și am o încredere oarbă în oameni. Am fost în ceea ce se numește al treilea cel mai periculos oraș din lume. Când am ajuns în Rio, eram speriat, mă așteptam să apară oricând, cineva, cu o macetă… Nu a fost cazul. Poate că am avut noroc, dar eu zic că norocul ți-l faci și cu mâna ta. Dacă împrăștii o energie pozitivă, atunci atragi oameni faini și experiențe minunate. În America de Sud, în special în Argentina, este un cult pentru acei… mochilero, adică un fel de călători care fac din călătorie un stil de viață. Aspectul mă ajuta să fiu acel mochilero și cred că cei mai mulți nu mă luau drept un european cu bani la el. Așa că m-au lăsat în plata mea. Nu am fost niciodată jefuit, atacat, n-am avut nicio experiență nefericită.”
A trăit, în schimb, experiențe pline de adrenalină. Nu e tocmai confortabil să mergi la „ia-mă, nene” cu șoferi care trag cocaina pe nas direct la volan. Și-a depășit limitele în munții Patagoniei și deșertul Atacama, unde s-a luptat cu vânturi extreme, ploi și extenuare. Atunci a realizat cât de mult contează un psihic puternic.
De la Camino de Santiago în Laponia
După America de Sud a ajuns acasă. Își vedea mama după vreo trei ani de voluntariat în lumea largă. Nu a stat prea mult locului, căci a pus ochii pe unul dintre cele mai cunoscute trasee ale lumi – Camino de Santiago, „acel pelerinaj din Spania, care are o lungime de aproape 900 km, pe jos, de la granița cu Franța până la Ocean”.
Atunci am descoperit mersul pe jos pe care l-am continuat până în pandemie.”, ne spune Bogdan, adăugând: „Am întâlnit oameni de toate religiile, de toate etniile, de toate orientările. Dacă toți ar călători în stilul meu, întâlnind localnici măcar vreo șase luni, nu cred că ar exista rasism, xenofobie, ură…”.
Pe celebrul principiu „una caldă, una rece”, a urmat… Laponia.
Am stat în nordul Finlandei, la o fermă de husky, într-o căsuță de lemn,fără electricitate. Aveam parte de cel mai frumos cer din lume, nu doar cu stele, ci și cu aurora boreală. Aveam grijă de câini și de cai și făceam excursii cu turiștii cu sania, pe un lac înghețat.”
A urmat autostopul în Norvegia, țară în care a realizat de ce multă lume se confruntă cu depresia, dar și cu un standard de viață ridicat, salariile mari fiind și mirajul celor care aleg să se stabilească acolo.
„În societățile civilizate, lumea se robotizează, nu se mai pune accent pe comunitate, pe prieteni, pe familie”
Cu toate că a văzut o multitudine de locuri, nu are unul preferat, în care și-ar dori să se retragă pentru tot restul vieții. Foarte probabil ar rămâne în România, undeva la țară.
E total diferit să călătorești într-un loc și să locuiești acolo. Nu am găsit până acum societatea perfectă sau măcar să se apropie de ceea ce vreau eu, adică să aibă o economie care să funcționeze, dar omul să fie liber și boem, deschis. Mi-ar plăcea să mă stabilesc undeva în zona rurală, aproape de natură, cu toate că sunt un băiat de oraș. Chiar mă văd undeva în România, retras la țară, făcând chestii în turism.”
Acum scrie la volumul doi al cărții sale. Mărturisește cu regret că nu are cum să transmită 100% ceea ce a trăit, nici prin cuvinte, nici prin poze, nici prin filmulețe. „Trebuie să trăiești toate acestea” – ne mai spune Bogdan.
În cele aproximativ două ore de discuție, în care ne-a purtat așa, pe deasupra, prin toate experiențele sale fabuloase, am descoperit un om cu adevărat fericit, un om care, cu zâmbetul lui, parcurge nu doar lumea din afară, ci se avântă în călătorii interioare la fel de bogate.
Eu cred că zâmbetul deschide multe uși. Cred că numele meu este predestinat și mă reprezintă: m-am născut vesel, m-am născut fericit.”, conchide Bogdan.
După care și-a luat rucsacul în spate și a plecat mai departe.
Citiți, de asemenea, pe anchetaonline.ro:
America Express 2024. S-a aflat numele primilor concurenți din următorul sezon
