- Apar mărturii ale episodului dramatic din februarie
Episodul „Avalanșa de la Capra” s-ar fi putut termina cu o tragedie. Așa cum mașinile au fost aruncate ca niște popice de valul de zăpadă care a coborât, în mod excepțional, până la cabană, așa și bună parte dintre cei 60 de oameni cazați acolo ar fi putut să-și afle sfârșitul. Dar, uneori, natura iartă. Și iartă, pentru ca noi să mai învățăm, din când în când, niște lecții.
A.C. – un brașovean pasionat de călătorii, a relatat cu umor amar acest episod în care a fost, la rândul său, protagonist. Avalanșa l-a surprins în cabană fix în acel loc în care se spune că și împăratul merge singur. Recunoaște că, la fel ca mulți alții, a ales să vină la cabană în ciuda barierelor și a avertismentelor, pentru ca la final să își exprime recunoștința că natura a ales să-i dea o palmă ușoară, așa, pe post de avertisment. Vă lăsăm în compania relatării sale, una demnă de urmărit nu doar în ceea ce privește învățămintele pe care le-ați putea trage.
„Poate… cine știe… e doar o palmă dată mie, ție, nouă tuturor celor care îi nesocotim legile și regulile ei! Muntele nu iartă! – e o vorbă, dar de data asta a iertat”
N-ați postat unu’ că ninge afară, că nămeții-s cât casa, că alea-alea. A trebuit să mă uit pe geam ca să aflu… Da’ io, Toma -necredinciosul… Nu și nu! N-am crezut și pace. Așa că m-am urcat la cota 1585 taman sus la cabana/hotel Capra.
Capra asta n-avea 3 iezi, dar vreo 30 de cornute tot ne-am strâns (cazat) la ea. Dar stai s-o iau cu începutul.
Pe Transfăgărășan erau câteva indicatoare rutiere cu «drum interzis», dar, pentru că erau sub 50, io le-am ignorat complet, așa cum ar fi făcut orice român adevărat! În plus, pe la km 104, am dat și peste o barieră rutieră pe șosea, da’ io i-am dat cu șutul că doar nu era să mă împiedic de ea. Adică stătea ea în calea fericirii mele? N-avea cum!
Io am fost învățat de mic să depășesc orice obstacol îmi stă în cale ca să-mi realizez visul. Și visul meu era să ajung la Capra fără iezi. Și am ajuns!
Făină locația – wiew superb spre cascadă, pârâu prin curtea hotelului, dantelăria albă țesută fulg cu fulg de mama-natură și aruncată parcă în joacă peste brazi, peste hotel…. Cerul senin peste chipul meu senin… Totul mirific, ca-n basme, nimic nu prevestea ce-avea să vină.
Ops, era să uit de lacul Bâlea situat la vreo 9 km, ce mi-l recomanda unu’ cu atâta căldură că mi se topeau țurțurii din nas. Cu atâta patos povestea omu’ de frumusețea lacului, că-mi venea să dau o tură până acolo și să mă arunc în valuri (cu greu m-am abținut, pe bune).
Și, după ce m-am cazat eu frumos, mi-am dat seama că au trecut aproape două ore (nu exagerez) și n-a venit camerista să-mi schimbe prosoapele! Îți dai seama ce nervi aveam. Atunci mi-am dat seama că și camera e prea mică, că brazii-mi îngustau vederea spre cascadă, că n-aveam plasă de țânțari, că micul-dejun nu o să mi-l aducă nimeni la pat și… câte și mai câte, oho-hooo! Dar, până una-alta, am fugit urgent la baie pentru niște treburi grabnice ce nu sufereau amânare.
Apoi tocmai am vrut să cobor la recepție, să fac o reclamație. Ba chiar mă gândeam să sun la Booking,OPC, ANPC, SRI și FBI.. Da’ n-am mai apucat! Da’, n-am mai apucat, că urgia albă mi-a spart geamul de la baie, invadând intimitatea mea într-un moment de intimitate maximă.
Când am auzit că avalanșa i-a lovit și pe alții în camerele lor, m-am resemnat. Un val de zăpadă a pătruns (neinvitat) până și-n sala restaurantului unde-și serba unu’ onomastica. Na belea, ce să mai zici…
Ghinion sau nu, n-a mai apucat omu’ să sufle-n lumânările de pe tort, că le-a zburat vijelia. Asta e. Nimeni n-a pățit nimic, doar tortul s-a ales c-o glazură de gheață. Atât! Am prins și eu o felie -vanilla ice – din tortul ăla mare ce-a dispărut bucată cu bucată în gura pofticioșilor (inclusiv eu) .
Dezmățul naturii a fost deplin. A lovit în brazii ei pân’ ce i-a pus la pământ și a făcut pârtie din pădure. Da’ cu hotelul ce-a avut?! Sau cu mașinile transformate în popice și arunca-te într-un final claie peste grămadă… Urât din partea ei, nu?…
Doar că poate… cine știe… e doar o palmă dată mie, ție, nouă tuturor celor care îi nesocotim legile și regulile ei! Muntele nu iartă! – e o vorbă, dar de data asta a iertat.
E mișto în sânul naturii, mai ales când totul se termină cu bine.”, a povestit A.C. pățania de la Capra. Una terminată cu happy end.
Citiți, de asemenea, pe anchetaonline.ro:
