»Doctorița Ursu Cristina, în Unitatea de Primiri Urgențe.
Le mulțumim tuturor și le urăm bun venit, răbdare, echilibru și implicare în tot ceea ce întreprind cu scopul salvării de vieți omenești.” – este mesajul transmis de Spitalul Județean, prin vocea purtătorului de cuvânt Cristina Cazacu.
Carinna Andrada Morlova a venit de la Spitalul Obregia – medic la Pitești
Mesajul viral al Carinnei Morlova: Nu vă mai bateţi joc de noi!
A intrat în atenția publicului acum doi ani, în 2020, când presa din România a preluat mesajul cutremurător postat de tânăra doctoriță cu privire la codițiile în care lucra în criza COVID.
Cu chipul frumos brăzdat de urmele măștilor purtate non-stop, Carinna Morlova a postat atunci următorul mesaj care avea să devină virlal.
Cu mască şi la trei ore de purtat masca… Aşa arată faţa mea şi e abia jumătatea programului, dintr-o singură zi. Şi mă pot considera dintre cei „norocoşi”, că au o asemenea mască. Urmează sa mai vină alte zece, pe care dau vreo 350 lei. Dacă or mai veni. Nu vă mai bateţi joc de noi, e tare comod să urâţi din casă, de pe canapea. Habar nu aveţi care e situaţia reală în spitale…”
Anterior acestuia, Carinna Morlova făcuse o descriere traumatizantă a trăirilor din epicentrul războiului cu boala.
Chiar şi când eram copil, eram foarte conştiincioasă. Anxioasă, perfecţionistă, aş putea spune acum. Îmi era drag să mă duc la şcoală; atât de drag, încât, înainte să înceapă şcoala, adoram să cumpăr cărţi, caiete, pixuri, culori, echere, harta României pe un plastic mic, penare. Oh, Doamne, mirosul penarului ăluia smecher, care se desfăcea precum o carte şi care avea şi o mică oglinjoară! Spatii pentru guma de şters, pentru stilou… Şi le puneam pe toate în ghiozdan, aşteptând ziua cea mare, 15 septembrie. Ghiozdanul mă aştepta cuminte. Luam după mine toate cărţile şi caietele, chiar dacă în ziua aia nu aveam 20 de materii. Dacă era joi, făceam deja lecţiile pentru luni. Vineri după-amiaza tresăream că nu am ghiozdanul făcut. Am rămas cu asta cu ghiozdanul şi la vârsta adultă.
Aseară mi-am făcut ghiozdanul. Mi-am pus în el costumul de spital, masca mea ffp2 (am una singură, a mea, personală, aşa că am să o folosesc cu ţârâita…), ochelarii de sudor cumpăraţi de la Dedeman, viziera (primitivă, de altfel) pe care o am dintr-o donaţie… Părul împletit strâns, unghiile tăiate din carne. Fără bijuterii. Fără machiaj. Fără zâmbet. Dimineaţă, păream în oglindă acelaşi copil cu cearcăne, care poartă pe umeri greutatea întregii lumi.
Am încercat să îmi ignor extrasistolele… Cu mâinile crăpate de dezinfectant, mi-am completat pe genunchi, înainte să plec, declaraţia pe proprie răspundere, mâzgălind cu pixul semnătura mea. Semnătura mea de medic. Copilul cu ghiozdanul greu, ajuns medic. Acum sunt aici, echipată ca un mic robot. Îmi e dor de ai mei. Nu am să mă duc acasă nici de Paşte. Nu vreau să contaminez pe nimeni. Şi mie îmi e teamă”.
