Despre mântuirea neamului, sex-shop și securitatea aia bună, la Arestul Central
Marți, 6 octombrie, trei ceasuri rele. Pentru Călin Georgescu era prima zi de dat cu subsemnatul la DIICOT, unde fusese dus pentru percheziția informatică. Pentru susținătorii lui, încă o zi lungă de muncă, pentru că nu e deloc ușor ca ore în șir să scandezi un număr extrem de limitat de lozinci. Și m-am convins de asta pe propria piele. Pentru câteva ore, am fost și eu una de-a lor. Am purtat șapca, am scandat „Călin Georgescu președinte!”, am ascultat indicațiile, am intrat în vorbă cu oamenii și, mai ales, i-am lăsat să vorbească. Nu le-am spus că sunt jurnalist. Venisem să văd cum arată lumea lui Călin Georgescu atunci când nu o privești din afară sau prin ecranul telefonului, ci intri în ea și te porți ca și cum îi aparții. Aveam și complice: o bună prietenă, cu corzi vocale bine antrenate și suficientă disponibilitate pentru o seară de patriotism sub acoperire. Și noi, ca fetele, mereu gata să apărăm democrația. Ne-am făcut, așadar, intrarea în mica republică georgistă din fața Arestului Central pregătite să strigăm când se striga, să aprobăm când era cazul și să punem întrebări fără să părem tocmai… dubioase.
Icoana Cristelei picura mai abitir decât cea a lui Călin
Încă de dimineață, clienții fideli ai părculețului din fața Arestului Central își mutaseră temporar cartierul general în fața DIICOT, după omul pentru care unii dintre ei ajunseseră să doarmă sub cerul liber. Acolo rulaseră obișnuitul program de scandări, îmbogățit între timp cu un nou laitmotiv: „Cristela Georgescu este prima doamnă!” Probabil un soi de contrabalans simbolic la mandatul neoficial de „primă doamnă” tot mai activ al partenerei de viață a președintelui Nicușor Dan.
La ora 19:00, oamenii reveniseră deja în fața arestului. Se vedea că fusese o zi lungă. Unii erau răgușiți. Alții stăteau pe bordurile din beton, cu telefoanele în mâini, să-și mai cruțe vocea. Dar liniște nu se făcea niciodată prea multă. Din când în când, cineva dădea tonul și ceilalți se ridicau, mai sprinteni sau mai fără chef, după puteri:
„Călin Georgescu este președinte!”, „Căline, Căline, suntem aici cu tine!”, „Dosar fabricat, Călin nevinovat!” și, obligatoriu, noul hit: „Cristela Georgescu este prima doamnă!”.
Sincer, cred că domnul nostru Georgescu n-a avut o noapte prea fericită în arest, căci icoana nevestei deja începuse să plângă mai abitir decât icoana sa.
La intrarea în părculeț, o doamnă vindea șepci tricolore cu „România”. Aveam nevoie de una. Nu poți să te infiltrezi în suveranism cu capul gol. Cât? 30 de lei. Am fost primele cliente. Nu pentru că patriotismul mergea prost, ci pentru că piața fusese deja stricată de gratuități: în zilele precedente se împărțiseră șepci, tricouri și alte însemne. Recuzită exista din belșug. În câteva minute începeai s-o descoperi peste tot. Tricouri cu chipul lui Georgescu, steaguri, tobe, veste făcute profesionist, cu „6 decembrie 2024. În România a murit democrația” și „Stop political persecution!”.
Unii aveau hanorace pe care apăreau chiar ei alături de Călin Georgescu. Pancarte cu „Free C.G.” și „Călin Georgescu – deținut politic”.
Bannere mari, cu portretele lui Călin și ale Cristelei: „Vinovat de iubire de neam și țară”, „Eliberați președintele!”, „Ați arestat președintele ales!”.
Pe un copac, cineva comprima programul politic într-o formulă mai economică: „Jos Bolojan! La pușcărie cu Nicușor Dan!”
Descărcările de testosteron de pe strada Georgescu
Până și strada intrase în joc. Se numește George Georgescu, după dirijor, iar pe indicator cineva lipise fotografia celuilalt Georgescu peste numele primului. Adevărul e că, după atâtea zile, strada cu Arestul Central aproape că merita să-i poarte numele.
În părculeț erau vreo trei corturi. Acolo dormeau peste noapte apostolii cei mai dedicați. Pentru cei fără cort existau cartoanele, ranițele și plăpumile întinse direct lângă copaci. Două mese țineau loc de bufet comunitar: apă, cafea, ceai, câteva dulciuri. De copaci fuseseră prinși saci pentru gunoi. Locul era, trebuie spus, curat. Oamenii își respectau locul de dormit, de mâncat și de scandat.
Poate și pentru că, de jur împrejur, jandarmii vegheau la buna conviețuire dintre Revoluție și Salubritate.
Tabăra avea deja și geografia ei. O parte dintre oameni stăteau cu fața către arest. Alții se orientaseră către blocul din partea opusă, de unde, din când în când, mai zbura câte un ou în mulțime. Probabil niște miliardari excentrici, ținând cont de prețul oului…
În jurul unei mașini se strânseseră vreo 15-20 de bărbați masculini adevărați, daci liberi, exces curat de testosteron pe metru cub de aer expirat. Era gașca din Rahova, aveam să aflu. Ei asigurau partea mai viguroasă a programului: ritm, scandări, energie, agitație, mușchi agitați în aer, coregrafie. Băieți tineri, solizi, cu chef de galerie și suficientă forță cât să ridice pulsul manifestației când restul mulțimii începea să obosească. Mașina lor devenise un fel de scenă secundară și, privind cercul format în jurul ei, te așteptai aproape ca de nicăieri să apară Oana Zăvoranu, să pună un pui mort și jumulit pe capotă și să înceapă un ritual voodoo ca în 2010, când turna urină pe mașină ca să nu se lege blestemele de numărul de înmatriculare. Aveam să aflu că Oana Zăvoranu chiar trecuse pe acolo. Deh, în lumea din strada George Georgescu, realitatea avea prostul obicei de a strica până și glumele.
Toți oamenii domnului Călin Georgescu
După câteva ture prin părculeț începeai să recunoști distribuția.
Bătrânele suveraniste, tipologia „măicuță străbună cu brâul de lână”, multe dintre ele purtând tricolorul și chipul președintelui. Gospodinele dârze, cu sau fără copii, gata să intre în program imediat ce se dădea tonul. Pensionarii cu pilde și explicații pentru orice, de la politică externă la serviciile secrete. Mai încolo, doamnele „piți deluxe”: bine îmbrăcate, bine aspectate și nu foarte dispuse să se amestece cu oricine. Nu-și risipeau vocea la fiecare scandare. Când începea însă un live, patriotismul căpăta brusc volum. În rest, stăteau puțin mai deoparte și discutau cu urmăritorii lor de pe TikTok.
Existau și variantele mai încercate de viață ale aceleiași specii: gene 5D, model parasolar, voce tutungită și aerul blazat al femeii care a văzut prea multe ca s-o mai impresioneze încă un dosar penal. Mai erau și doamnele îmbrăcate ca pentru o ședință de partid care s-ar putea termina și cu o tăiere de moț. Tați cu soții și copii, pozând în familia tradițională.
Oameni modești. Oameni vizibil mai înstăriți. Intelectuali și aproape intelectuali. Tineri cu gleznuța goală și capul în TikTok, aflați, poate, la începutul unei cariere de influențări. Și câțiva domni prea bine îmbrăcați pentru o marți seara petrecută pe bordură. Ei nu prea strigau. Ei organizau strigările. Vorbeau cu jandarmii, transmiteau mesaje, puneau în mișcare live-urile, dădeau semnalul pentru o nouă rundă. Unul purta palton bej. Altul, îmbrăcat în negru, semăna tulburător cu personajul principal din Despicable Me și alerga permanent dintr-o parte în alta, cu telefonul pregătit și aerul omului care trebuie nu numai să facă ceva, ci să se și vadă că face.
Printre adulți alergau destui copii. O fetiță de vreo patru ani era îmbrăcată toată în tricolor. Alta, de opt-nouă ani, un soi de mini-Floricica Dansatoarea, striga până se îneca. Mamele îi filmau mândre cum strigă „Călin Georgescu este președinte!”
În această aventură suveranist-infiltrată nu prea ne încadram. Mai ales femeile ne măsurau. Cine suntem? De unde am apărut? Cu cine am venit? De ce nu ne-au mai văzut? Era amuzant. De câteva zile, oamenii se plângeau că România doarme, că milioanele stau acasă, că nu iese poporul în stradă pentru Călin Georgescu. Dar când apăreau două femei nou-nouțe din „popor”, primul instinct nu era bucuria. Era suspiciunea. De ce veniserăm? Cine ne trimisese? Aveam să descopăr în următoarele ore că întrebarea aceasta nu ne era rezervată nouă. În strada George Georgescu, aproape fiecare avea, la un moment dat, motive să se întrebe același lucru despre cel de lângă el.
Profesoara și Securitatea cea bună
Prima care ne-a „adoptat” a fost o doamnă profesoară. Era pe picior de plecare, după o zi lungă în care își pusese serios la încercare și conștiința națională, și diafragma. Dar apariția noastră i-a mai dat puțină energie. Avea chef de vorbă. Mult. Și, mai ales, avea acea bucurie imediată a omului care tocmai a găsit două fețe noi dispuse să-l asculte. Nu trebuia s-o întrebăm prea multe. Era suficient s-o aprobăm din când în când, să ne mirăm unde trebuia și să-i mai aruncăm câte o întrebare. Restul venea singur. De când cu Georgescu la arest, venea în fiecare zi la „program”. La serviciu nu spusese nimic: „Nici nu pot să spun că sunt aici. Am venit din prima zi. Mă dor mușchii, diafragma.”
Profesoara preda tehnologie undeva pe lângă București și ținea să lămurească de la început o chestiune care, aveam să observ, îi irita pe mulți dintre cei de acolo: ideea că electoratul lui Georgescu ar fi format din oameni fără carte: „Numai tâmpiții zic că oamenii cu carte nu-l susțin.” Ea avea carte. Și avea și o legătură personală, fie și indirectă, cu biografia idolului din subsol: spunea că tatăl lui Călin Georgescu îi fusese decan.
„De la el nici dracu’ nu a mai scos o carte de cadastru. Eu le dau clasă multora cu pantă, cu chestii, cu eroziune… n-am treabă! Era decan taică-său. Era un om foarte pedant, ca și domnul președinte.”
Din câteva propoziții am ajuns de la cadastru la serviciile secrete. Traseul nu mi-a fost foarte limpede, dar în lumea pe care abia începeam s-o descopăr distanțele dintre două subiecte se măsurau altfel.
Profesoara avea propria hartă a Securității. Nu toată era rea. Exista Securitatea care vinde țara și exista, din fericire, și Securitatea patriotică. Dovada era Gelu Vișan, un personaj politic cunoscut pentru mandatele de parlamentar și, mai apoi, pentru pozițiile sale vehemente la Realitatea TV, întâi împotriva adversarilor PSD și, înainte de a fi mazilit de la televiziune, împotriva AUR. Vișan bătea parcul în lung și în lat, veghea la buna desfășurare a lucrurilor, se asigura că programul artistic este respectat și are toate ingredientele pentru a nu plictisi auditoriul ce aștepta marfă nouă pe ecranele telefoanelor.
„Domnul Vișan a fost mult la Realitatea. Ăsta a avut tăria și a spus alaltăieri-seară să strigăm: «Singura soluție, încă o Revoluție!». După mine, ca femeie, că n-am făcut armata, dacă nu primea semnal de la Securitate să spună așa ceva, îl arestau ăștia. Dar nu. Am strigat în cor chiar a doua seară. Ceea ce înseamnă că nu suntem singuri”. Logica era impecabilă în interiorul propriului sistem: dacă Vișan spusese „Revoluție” și nu fusese arestat, cineva de sus trebuia să-i fi dat voie. Iar acel cineva nu putea fi decât partea bună a serviciilor.
„Generalul Coldea și ăștia care au făcut dosare la comandă, toți sunt mânjiți, dar mai sunt și patrioți. Domnul Georgescu primește și dânsul informații tot de la Securitate, că Securitatea asta este cu patria, ăia patrioții, și sunt și ăilalți care ne vând. Avem cele mai ale dracu’ servicii, și cu poliția, și cu armata.” – ne spune doamna profesoară, cu siguranța celei care știe exact cum stau lucrurile.
Am încercat și o fisură, spunând că poate totuși domnul Călin Georgescu a greșit când a venit cu mesajele legionare și a spus că îi plac legionarii. N-a fost nicio fisură. Și doamna profesoară credea la fel. Ba chiar a plusat: „La vremea respectivă, Codreanu a fost o somitate. A fost un patriot. Au venit evreii și ne-au schimbat istoria. Copiii studiază Holocaustul. Cineva spune despre Mircea cel Bătrân că era «curvar». Dar de unde morții mamei tale știi tu?”, s-a întrebat aceasta, într-un limbaj sigur neprevăzut în curricula școlară.
A urmat literatura română, și ea victima unei operațiuni de amputare: din Eminescu ar mai fi rămas doar poezia de dragoste și cea filozofică, Coșbuc ar fi dispărut, Alecsandri nu s-ar mai studia, nici Filipide, nici Adrian Păunescu, iar din Blaga și Camil Petrescu ar mai fi rămas câte ceva. Totul se lega de tot.
Și tocmai acesta avea să fie unul dintre lucrurile pe care le-am întâlnit mereu în orele următoare: în lumea din fața arestului nu prea existau întâmplări. Existau legături. Unele vizibile numai celor care învățaseră să le vadă. Profesoara ne făcea și turul taberei. „Știți cine e aici?” Ne-a arătat un cort. „E domnul doctor Doru Laza, care are o clinică la Oradea și a tratat-o pe Cristela Georgescu. E în greva foamei. De trei zile!”
Mai încolo erau „băieții din Canada”. Veniseră, spunea ea, cu patru trompete și „a fost delir”. Trecuseră pe acolo naistul Nicolae Voiculeț, Oana Zăvoranu și Marian Vanghelie, despre care profesoara avea deja verdictul: „A făcut și el pușcărie la comandă”.
Lista nedreptăților era încăpătoare. Când am pomenit de Argeș, am nimerit iar într-o zonă pe care o cunoștea. Știa că Georgescu avusese casă acolo și știa și poveștile care circulau despre vânzarea ei. „Sunt pe TikTok tot felul de invenții că a vândut casa prin ăla, prin ăla, prin ăla… Cu Negoescu ăla… Porcul ăla absolvent de Teologie, care a fost băgat în Securitate.”
Era interesant. În numai câteva minute aflasem că Securitatea avea patrioți, trădători și, aparent, departamente suficient de bine delimitate, încât un om putea fi invocat drept dovadă că serviciile îl protejează pe Georgescu, iar altul drept dovadă că îl sapă.
Nepotul – privilegiile și ispășirea colectivă
Apoi profesoara a ajuns la propria familie și, pentru câteva minute, conspirația națională s-a amestecat cu una dintre cele mai omenești povești ale serii: nepotul intrat în politică, speranțele lui, dezamăgirile, funcțiile, „ciolănelul bun”, PNL-ul care cândva fusese „mai cizelat”, PSD-ul care avusese și el „oameni cu carte”. Vorbea cu aceeași furie despre sistem și cu un soi de mândrie contrariată despre nepotul care reușise, al dracului, să prindă un loc în el.
„Nepotul meu are acum 44 de ani și când era el mai tânăr, taică-său i-a zis să intre în politică. Și a intrat în PNL. Pe atunci PNL-ul era mai cizelat, mai deștept. Și PSD la fel. Acum sunt toți vraiște. Pe atunci era Năstase, era Severin, oameni cu carte… Și nepotul a tot sperat să prindă europarlamentar, dar de unde, că i-a luat Bușoi locul, Orban s-a folosit de ei, ăștia mai mici și le-a dat ciu-ciu. Și până la urmă a prins și el un ciolănel bun. Înainte să plece nenorocitul de Iohannis, pac, îmi trimite poză că a depus jurământul în Parlamentul României. Că i-am și spus soră-mii: ce făcurăți, fă, ne-am dat cu securiștii? Aaa… a prins un post bun, zice… Nepotul este secretar de stat la CNSAS, are casă cu chirie în buricul Bucureștiului, are mașină Sandero nouă, dar s-a folosit PNL de el. A fost două legislaturi consilier la Capitală, privilegii, bani de concediu și profesor de istorie la «Lazăr» de vreo 12 ani. Acum a renunțat, nu s-a mai dus la plata cu ora 40 de lei. Asta e, dacă au votat pe Mucea! Așa ne trebuie!”
La plecare, profesoara s-a uitat din nou spre oamenii rămași în frig: „Păi, dacă eu nu vin, alții nu vin, omul ăsta tot singur să stea?” Alături, un domn care asistase la discuție, emoționat de singurătatea domnului Georgescu, a izbucnit, ușor afectat:
„Nu noi, ăștia două milioane, l-am adus aicea! Că noi l-am votat, noi l-am băgat aici. Noi suntem de vină, suntem părtași aici. Suferă, săracul, acum, cu toată familia, cu copiii!”
Și uite-așa, după numai câteva minute petrecute în părculeț, aflam că nu venisem doar la un protest. Venisem și la o ispășire colectivă, fi-ne-ar rușine de escroci care l-am păcălit și noi pe unul cu 1,1 milioane de euro!
Aceste proteste v-au fost oferite de către sex-shop
Ne-am continuat incursiunea printre oamenii lui Călin Georgescu, care, pe măsură ce intrai în vorbă cu ei, deveneau tot mai interesanți.
Lângă grupul de băieți din Rahova am cunoscut o tânără de vreo douăzeci și ceva de ani, venită cu iubitul și cu mama ei. Prietenul făcea parte din galeria care întreținea atmosfera în jurul mașinii voodoo, de unde se scandau lozincile cu mai multă vigoare decât în restul părculețului. Fata era încântată de prestația băieților și îi urmărea cu admirație:
,,Dacă nu erau oamenii ăștia aici, nimeni nu făcea așa. Sunt foarte buni, sunt pe forță. Sunt din Rahova toți ăștia pe care îi vedeți cu barbă.”
La un moment dat, dinspre galerie s-a auzit iar „Nu cedăm!”. Tânăra s-a întors spre mine și m-a întrebat, cu o candoare dezarmantă: „Ce înseamnă «Nu cedăm»”? Era una dintre acele întrebări la care nu te aștepți în mijlocul unei manifestații. Mai ales când vine de la cineva care participă cu atâta entuziasm la ea. Dar fata părea sincer interesată să afle ce anume nu trebuia să cedeze.
Între timp, ne-a ieșit în cale o doamnă care purta, ridicate deasupra capului, o pereche de cătușe, după modelul consacrat de Călin Georgescu. Un personaj suficient de pitoresc, încât să merite o fotografie împreună. Doamna s-a dovedit și foarte comunicativă. Așa am aflat un detaliu de culise care merită consemnat în istoria recuzitei protestatare: cătușele folosite la manifestațiile pentru Georgescu fuseseră cumpărate, ne-a spus ea, de la sex-shop, și adaptate la specificul manifestației, în sensul în care fuseseră lăsate fără blănița roz. În definitiv, una este să protestezi împotriva persecuției politice și cu totul alta să lași impresia că ai venit la o petrecere tematică. Deși, privind în jur, granița nu era întotdeauna foarte clară.
Țara arde și nouă ni s-a cam fâlfâit (din gene)
Ceva mai încolo am dat peste o cunoștință veche.
O remarcasem la Târgul din Domnești, unde îl însoțise pe Georgescu. Era una dintre acele figuri pe care, odată ce le-ai întâlnit, nu prea ai cum să le uiți, mai ales că era o înfocată fană a lui Hitler și a faptelor sale. „Ne-am mai văzut, la Domnești!” M-a privit fără să dea semne că m-ar recunoaște. Când am pomenit de târg, s-a luminat. Am vrut să facem o fotografie.
S-a codit puțin. „Nu, maică, sunt bătrână și urâtă…”
Dar în timp ce protesta împotriva fotografiei, își aranja cu grijă puloverul pe care trona chipul lui Călin Georgescu. Nu mai avea energia de la Domnești. Poate unde, cu gândul la bietul Georgescu, se împiedicase cu câteva zile înainte și ajunsese cu mâna în ghips. Din același motiv nu mai căra nici portavocea cu care obișnuia să anime manifestațiile.
Dar autoritatea îi rămăsese intactă. „Mă enervează că sunt prea mulți jandarmi pe aici!”, mi-a spus. De parcă ar fi fost chemat de replică, un jandarm s-a apropiat chiar atunci de ea:
„Mamaie, eu știu că lumea te ascultă pe matale. Spune-le să nu mai stea pe carosabil, că mai trec mașini!”
Era, așadar, o autoritate recunoscută inclusiv de forțele de ordine. Nu neapărat una instituțională, dar suficient de eficientă încât jandarmii să apeleze la ea pentru fluidizarea traficului.
În tot acest timp, două doamne îmi atrăseseră atenția de la distanță. Șușoteau plictisite, rezemate de un gard, cu ochii către arest. Sau către jandarmii care flancau arestul. Una blondă, cealaltă brunetă, amândouă din categoria „piți low-battery”, cu aerul ușor obosit al femeilor care trecuseră prin multe și cu niște gene care făceau (degeaba) umbră pământului. Firește, n-am rezistat tentației de a adresa cea mai importantă și pertinentă întrebare pe care o poți pune la un protest:
„Nu vă supărați, sunteți splendidă. Unde v-ați făcut genele?”. „La una acasă”, mi-a răspuns blonda, botoasă.
Și cam atât. Nu părea dispusă să dezvolte subiectul. Avea dreptate, într-un fel. Domnul Georgescu era în subsolul Arestului Central, țara se afla, după cum tocmai aflasem de pe pancarte, în plină agonie democratică, oamenii dormeau pe cartoane ca să-l salveze, iar mie îmi ardea de gene. Dar, dacă tot intrasem în lumea aceasta, măcar să-i cunosc și micile secrete de frumusețe.
AUR, muștruluit că face voturi pe fundul lui Georgescu, dar nu întreține revoluția
Între timp, în mica republică suveranistă începuseră să apară și problemele administrative. Mai precis, cele legate de conducere. Cine dă tonul? Cine ține portavocea? Cine hotărăște ce scandăm și când? Cine are dreptul să organizeze poporul? Din cât se părea, poporul avea mai multe conduceri și niciuna nu era dispusă să recunoască autoritatea celorlalte.
O tabără se instalase cu portavocea înspre Arestul Central, ca să ajungă mesajele direct la destinatar. Alta își stabilise cartierul general în jurul mașinii băieților din Rahova, orientată către blocul din care se mai aruncase cu ouă. O a treia grupare își vedea de manifestație ceva mai discret, într-un colț. Iar cei nehotărâți migrau de la o tabără la alta, după cum îi prindea următoarea scandare. Din când în când, câte cineva se supăra că ceilalți nu participau suficient de conștiincios la programul artistic. Se striga „Unitate!”, dar fiecare grup părea să aibă propria idee despre unde anume trebuia să se producă unitatea și, mai ales, cine trebuia să țină portavocea.
Nici absenții nu scăpau de reproșuri. O doamnă blondă certa de zor pe cineva la telefon. Era indignată că AUR îi lăsase singuri, deși, în opinia ei, partidul avea toate motivele să fie prezent la datorie.
„Păi bine că Simion e în pelerinaj! Bine că e în campanie electorală! Banii sunt mai importanți pentru el în loc să fie aici!”.
Din ce înțelegeam, supărarea era și una de principiu, și una de contabilitate politică. Dacă AUR culegea roadele electorale ale popularității lui Georgescu și creștea pe suferința bietului creștin căzut la grea temniță, atunci ar fi fost cazul să participe și la cheltuielile de întreținere a revoluției. Măcar cu prezența.
La un moment dat, unul dintre bărbații din grupul de la Rahova a luat portavocea și a încercat să facă ordine. Discursul a început cu o precizare importantă:
„Să țineți minte un singur lucru: aicea nu vrea nimeni să pună monopol, aici a pus monopol poporul român! Dacă nu vă place ce facem aici, noi suntem dispuși să ne oprim oricând. După cum știți, sunt aceleași zece persoane care încearcă să spargă grupul. Noi singurul lucru care trebuie să-l facem e să rămânem uniți, să fim un nucleu și să nu gândim separat. Doar noi cu noi!”
Așadar, unitate, dar fără gândire separată. Și, preferabil, fără cele zece persoane care încercau să strice unitatea.
Cristela care ne unește
Tensiunile s-au domolit pentru câteva minute când a venit un mesaj de la Cristela Georgescu. Un domn cu portavoce și un altul, cu părul prins în coadă, care avea aerul unui angajat TESA însărcinat cu buna funcționare tehnică a evenimentului, au pus la cale transmiterea lui. Unul asculta la telefon, celălalt ducea mesajul mai departe, către popor. Un fel de telefon fără fir, dar cu amplificare.
„Mi-a spus așa, că îi aude. Deci îi aude de acolo, din subsol. Înseamnă foarte mult. Aude aceste voci ca o inimă mare, ca o întărire din partea lui Dumnezeu, care este doar dragoste. Îi aude, le mulțumește, îi iubește.”
Mulțimea a devenit atentă. Pentru oamenii care strigau de zile întregi în fața unor ziduri, confirmarea că vocea lor ajungea dincolo de ele era, probabil, cea mai importantă veste a serii.
„Vai, mi s-a făcut pielea de găină!”, a exclamat cineva. Apoi, aproape la comandă, emoția s-a transformat în scandare: „Călin, te iubim! Călin, te iubim!” Tânăra din Rahova, cea care mă întrebase mai devreme ce înseamnă „Nu cedăm”, era fascinată de veste.
„El ne aude din arest. A zis o femeie că el era în picioare și ne aude. Și plânge.”Nici băieții din Rahova nu aveau dubii. Unul dintre ei a venit cu o explicație suplimentară, de natură aproape inginerească: „Da, a zis și Stegarul Dac, că atunci când strigăm noi și simțim că e implicația puternică, tremură zidurile de la arest.”
Așadar, dacă nu ajungea vocea, ajungeau vibrațiile. Mă uitam la oamenii din jur. Cu câteva minute înainte se certaseră pentru portavoce, pentru monopolul asupra protestului și pentru cine filma în interes propriu. Acum strigau împreună, convinși că omul din subsol îi auzea, îi iubea și poate chiar plângea ascultându-i. Stând în picioare, da?!
Zis iz zi end, biutiful frend!
Seara se apropia de sfârșit, pentru că la ora 22:00 trebuia închis sonorul. Altfel… amendă! O doamnă cere răgaz un minut, cât să trecem rapid printr-un „Tatăl nostru”. Jandarmii, băieți de salon, lasă oamenii să înalțe rugăciunea până la… subsolul lui Georgescu. Practic, a urmat o ridicare de rugăciune prin coborâre.
Domnul îmbrăcat în negru, care semăna cu personajul din Despicable Me, își încheia transmisia live. Cu telefonul în față și tonul solemn al celui care tocmai a dus la bun sfârșit o misiune istorică, a transmis urmăritorilor ultimele îndemnuri:
,,Noi vă mulțumim și trebuie să ne apărăm cu sângele nostru! Noi ne apărăm președintele nostru, care este acuzat abuziv.” Apoi, încet-încet, oamenii au început să se pregătească pentru noapte.
Unii plecau acasă. Alții rămâneau lângă corturi, pe cartoane, sub copaci, să țină în continuare de pază democrației. Mâine aveau să se întâlnească din nou, la DIICOT. Până atunci, un lucru devenise limpede: toți voiau să salveze România. Mai rămânea să se înțeleagă între ei cine avea dreptul să conducă operațiunea.
Patriotism pe pâine: de la icoana lui Georgescu la ,,curvă ordinară”
Înainte de plecare, ne-am așezat pe o bordură, lângă o doamnă la vreo 60 de ani, îmbrăcată în tricolor și cu chipul lui Călin Georgescu la purtător. O chema Alis și era deja la a cincea noapte petrecută în fața Arestului Central. Ne-a privit curioasă. Eram două fețe noi și, după cum aveam să descoperim, în părculeț fețele noi trebuiau cercetate cu atenție.
Dar doamna Alis avea și o nevoie aproape fizică de a povesti, așa că, după primele tatonări, ne-a primit în universul ei:
„Am fost asistent medical generalist la spitalul Patriarhiei Române 13 ani, plus pe Salvare.”
Vorbea despre trecutul ei profesional cu mândrie, despre realizările copiilor, despre divorțul traumatizant, cu oboseala unui om care trecuse prin destule. Acum își petrecea nopțile pe lângă corturi și zilele scandând pentru eliberarea celui pe care îl numea, invariabil, „domnul președinte”.
Dezvăluirea cea mai importantă a serii abia acum urma:
„Sunt oameni care fac diversiuni aicea că nici nu-ți vine să crezi. Oameni care strigă Călin Georgescu și sunt plătiți de SRI, de partidul lui Nicușor Dan.”
Așadar, problema nu mai era doar că lipseau milioanele de susținători. Problema era că nici despre cei prezenți nu puteai fi sigur că sunt cine pretind!
Alis avea o întreagă galerie de personaje suspecte.
O Ancuța, o Daniela, un Armando. Despre unii spunea că ar fi plătiți de servicii, despre alții că ar provoca scandaluri, ar agresa oameni ori ar încerca să-i alunge pe cei care nu le conveneau.
„Pe mine nu mă interesează banul!” În schimb, pe ceilalți, susținea ea, îi interesa foarte mult.
Pe măsură ce vorbea, descopeream că nici măcar eliberarea din arest nu reprezenta capătul poveștii:
„Domnul președinte va fi președintele României, va fi președintele globului pământesc. Totul se va schimba. Din tot ce vedem noi acum, nimic nu va mai fi la fel.”
Am ascultat-o cu atenție. Nu mai era vorba despre alegeri, guvernare sau justiție. Se pregătea o schimbare de dimensiuni cosmice:
„Și atunci oamenii vor muri. Nu că vrem noi, universul îi va termina, îi va arde ca materie, energie și informație. Totul va fi cutremurător de repede. Totul se va transforma.”
De la citatele din Biblie și filozofia de tiktok, doamna Alis a trecut rapid la cele lumești. Pentru ea, Oana Zăvoranu era o profitoare care apărea pentru vizualizări și, mai mult, profana imaginea președintelui. Episodul de la Domnești, când Oana îl sărutase pe gât pe Georgescu, îi pusese capac:
„Cum vii tu așa, pe lângă președintele țării, curvă ordinară, nu ți-e rușine? Pe lângă președintele țării trebuie să fii ceas!”
Dar supărările cele mai mari ale doamnei Alis nu erau cu Oana Zăvoranu, ci cu propriii camarazi de protest. Ne-a povestit că niște oameni aduseseră cafea și mâncare din banii lor, iar alți protestatari ar fi vrut să-i gonească. Motivul? Se temeau, spunea ea, că distribuirea alimentelor ar putea crea impresia că susținătorii lui Georgescu sunt săraci.
Apoi a venit vorba despre băbuța hitleristă, cea cu mâna în ghips, cu care tocmai făcuserăm fotografii. Am aflat că între cele două exista un conflict mai vechi, de natură teritorială.
„Doamna aceea cu portavocea atâta scandal mi-a făcut ca să plec, că acolo e locul ei. Nu am plecat, dar toată noaptea a lovit din sticle. Baba aia care strigă «unitate națională»”!
Alis era indignată. Mai ales că, susținea ea, o ajutase când aceasta ținuse greva foamei.
Tocmai începeam să înțeleg cât de complicate erau relațiile din comunitate când Alis a zărit, la câțiva metri de noi, o altă adversară:
„Ia uite-o pe asta, pe Șaorma! A fost și și-a luat banii, a coborât din mașină. O plătește sistemul pe ea și proștii nu-și dau seama.”
N-am apucat să cer lămuriri. Alis se ridicase deja și se adresa direct femeii:
– „Ce vrei, maică, n-ai loc de mine pe fața pământului? Vrei să pui jandarmii pe mine? Vezi-ți de treaba ta! Stăpâna inelelor? Haide, mucles de aicea!”
– „Nu mă provoca!”, a răspuns cealaltă.
– „Ce te provoc? Fetele sunt martor. Nu mai fii tu stăpâna inelelor! Ia-ți banii și du-te! Hai, Șaorma, dispari! Cine ești să ameninți lumea?”
Ne-am trezit, fără să fi făcut nimic pentru asta, promovate la rangul de martori ai conflictului. Alis a continuat să o acuze că ar fi plătită de „sistem” și că ar fi luat lucruri donate pentru protestatari. Femeia vizată nu a confirmat acuzațiile și nici noi nu aveam vreo dovadă pentru ele. Dar, în câteva secunde, discuția despre solidaritate, Dumnezeu și iubirea de neam se transformase în cu totul altceva.
Nu știu dacă și noi îi păream suspecte, infiltrate, plătite de sistem. Și totuși Alis ne acceptase. Poate pentru că îi dădusem ceea ce avea nevoie în seara aceea: atenție. „Eu stau deoparte, că mie mi-e frică de oameni, ne-a mărturisit.” Era o declarație neașteptată după toate certurile la care tocmai asistaserăm.
„La mine casa e plină de icoane cu Georgescu. Pentru mine e o icoană.” Apoi a revenit la femeile despre care credea că lucrează împotriva ei, cu aceeași furie de mai devreme: „Și tu, nenorocito, plătită de sistem, plătită de soroșiști, vii și spui de mine? Nu ți-e rușine, mâncate-ar viermii!”
A tăcut o clipă. Apoi a rostit, aproape resemnată, cea mai bună definiție a comunității pe care o auzisem în toată seara: „Aici fiecare e cu fiecare.”
Ne-am despărțit greu, după ce am condus-o la patul ei în aer liber, improvizat pe cartoane. O auzeam în urma noastră, rostind tot felul de binecuvântări. Blestemele, probabil, urmează după apariția reportajului.
Veniserăm să vedem cine sunt oamenii lui Călin Georgescu. Plecam cu sentimentul că aflaserăm destule despre fiecare, dar că întrebarea cu adevărat interesantă era alta: ce îi ținea împreună pe niște oameni care păreau să aibă atâtea lucruri de împărțit?
În loc de concluzie
Dincolo de tot spectacolul, asta era lumea strânsă în fața Arestului Central: o comunitate care avea nevoie, în aceeași măsură, de apartenență și de dușmani. Dușmanii erau peste tot. Nicușor Dan, Bolojan, PSD, PNL, AUR, „soroșiștii”, SRI, jandarmii, presa, vecinii care aruncau cu ouă de la balcon. Și, când lista se termina, rămâneau ceilalți georgiști. Șaorma era plătită. Armando era plătit. Ancuța era omul SRI. Necunoscutul care nu striga suficient era infiltrat. Femeia care striga prea tare era provocatoare. Neparticiparea te făcea suspect. Participarea, și mai suspect.
Paradoxal, tocmai amenințarea permanentă părea să țină lumea aceasta laolaltă. Noi suntem cei care am înțeles. Noi suntem cei care știm. Noi suntem cei persecutați. Noi am venit aici, în timp ce ceilalți dorm. Iar dacă nu sunt cu noi, înseamnă fie că n-au înțeles încă, fie că sunt vânduți. Iar dacă au venit… hmmm… oare cine i-a trimis, cine i-a cumpărat?
Și undeva în centrul acestui univers rămânea Călin Georgescu. Pentru unii, politician. Pentru alții, „președintele ales”. Pentru femeia care îmi spunea că are casa plină cu icoane cu chipul lui, pur și simplu „o icoană”. Pentru câteva ore, am avut senzația că asist mai puțin la revendicarea unui proiect politic și mai mult la căutarea unui tătuc, a unui mesia. A cuiva suficient de puternic încât să vină și să pună lumea la locul ei. Să facă dreptate, să pedepsească vinovații, să dea sens suferințelor și să confirme că toate dezamăgirile de până acum n-au fost degeaba.
Și aici, dintr-odată, lumea aceea care până atunci îmi păruse pe alocuri grotescă, pe alocuri comică și deseori absurdă devenea mai ales tristă. Pentru că erau acolo și oameni pe care îi aduseseră împreună eșecurile, frustrările, precaritatea, singurătatea, sentimentul că au fost lăsați pe dinafară sau că viața promisă cândva nu mai seamănă deloc cu cea pe care o trăiesc.
Erau oameni foarte diferiți — inclusiv oameni educați — care își găsiseră însă în același personaj explicația pentru prezent și speranța unei ieșiri din el. Profesoara care îmi explica serviciile secrete și „patrioții” din Securitate stătea la câțiva metri de băieții din Rahova, de pensionari, gospodine, copii și oamenii care își petreceau seara cu telefonul în live.
Poate că nici nu e atât de greu de înțeles cum ajungi aici. Când o țară nu reușește să le ofere oamenilor sentimentul unui drum comun — o direcție inteligibilă, niște reguli care rămân aceleași și perspectiva credibilă că mâine poate fi ceva mai bine decât azi — golul acela nu rămâne multă vreme gol. Îl umple cineva. Cu o explicație simplă. Cu un vinovat. Cu o promisiune. Cu un salvator.
România ultimilor ani le-a mai oferit oamenilor o revelație, poate mai prozaică decât toate celelalte: distanța dintre trotuar și Parlament nu mai pare atât de mare. Au văzut personaje dintre cele mai diverse ajungând în politică și au înțeles că scena nu este rezervată unei elite inaccesibile. Pentru unii, politica nu mai este doar locul de unde așteaptă salvarea. A devenit și locul în care se pot imagina pe ei înșiși. Poate de aceea, în jurul lui Georgescu, granița dintre credință, activism, spectacol, notorietate și interes personal devenise atât de greu de trasat. Unii veniseră pentru el. Alții pentru comunitatea pe care o găsiseră în jurul lui. Unii pentru telefonul ținut vertical. Alții poate pentru ceea ce sperau să urmeze după victorie.
Și toți strigau „Unitate, unitate!”. Și primul gând care mi-a trecut prin cap a fost, în mod ironic: unitate, unitate, dar de la care… unitate?
Sursă video și foto: Iulia Bădulescu.
