Cine este victima și cine este agresorul atunci când un copil supus bullyingului ajunge să reacționeze violent? Și câtă responsabilitate le revine adulților care, prin prejudecăți, indiferență sau lipsă de intervenție, contribuie la acumularea frustrărilor? Sunt întrebările pe care omul de afaceri Ciprian Bold le aduce în discuție, într-o reacție publică la incidentele violente petrecute recent în școli.
Într-un mesaj vehement, acesta critică nu doar bullyingul dintre copii, ci și atitudinea părinților, a cadrelor didactice, a instituțiilor și a societății în ansamblu. În opinia sa, graba cu care opinia publică identifică vinovați și cere pedepse riscă să lase neatinse cauzele profunde ale violenței.
„Atitudinea pe care o avem noi acasă este cea care naște bullyingul”
„Nu există copii răi!”, își începe Ciprian Bold mesajul, denunțând valul de ură și de judecăți categorice din mediul online.
„Este internetul plin de ură emanată! Este plin de aroganța părinților care le știu pe toate, de lipsa de empatie a părinților, când vorbim despre un copil. Este plin internetul de părinți care pun la zid alți părinți, dar mai ales alți copii. Este plin internetul de părinți atotștiutori, care au capacitatea de a judeca colegii copiilor lor și copiii altor părinți.”
Ciprian Bold nu contestă necesitatea sancționării faptelor violente și nici responsabilitatea familiilor. Consideră însă că pedeapsa, în absența înțelegerii mecanismelor care au dus la agresiune, nu poate reprezenta o soluție suficientă.
„Evident, evenimentele din ultima perioadă trebuie pedepsite! Evident, părinții copiilor făptași își au o mare parte de vină în aceste povești! Însă, dacă nu ne ducem la fondul problemei, nu vom rezolva bullyingul în România!”
În centrul argumentației sale se află comportamentul adulților și felul în care prejudecățile acestora ajung să fie preluate de copii. Omul de afaceri vorbește despre marginalizarea colegilor pe criterii legate de etnie, aspect fizic, situație materială sau dizabilitate, insistând asupra rolului familiei în transmiterea acestor atitudini.
„Bullyingul intervine atunci când un copil marginalizează și batjocorește un alt copil pe criterii de principiu acceptate acasă! Este țigan, este gras, este prost, este urât, este sărac, are codițe, are părul lung, are handicap… Atitudinea pe care o avem noi, când copilul ne povestește despre copiii «cu aceste probleme» – asta pentru că, în mintea unui părinte idiot, aceste probleme chiar există și îl diferențiază pe al lui de altul – este cea care naște bullyingul!”
În interpretarea sa, umilințele repetate pot împinge un copil marginalizat către o stare de epuizare psihică și, în anumite situații, către manifestări violente. De aici și întrebarea incomodă pe care o formulează: cine este, de fapt, vinovatul?
„Copilul ajunge la starea de epuizare psihică, încât se transformă într-un monstru, implicit în agresor. Deci? Cine este vinovatul? Cine este victima? Cine este agresorul? Vinovatul principal – părintele idiot! Agresorul – copilul părintelui idiot, care, la rândul lui, este lipsit de vină, tocmai pentru că este copil! Victima – copilul marginalizat!”
Părinții, profesorii și instituțiile, sub lupa responsabilității
Ciprian Bold identifică mai multe categorii de adulți și instituții care, în opinia sa, pot accentua sentimentul de marginalizare al unui copil. Mai întâi, vorbește despre părinții care nu se implică suficient, dar admite că lipsa lor de reacție poate avea explicații legate de propria educație și de mediul în care au crescut.
„Părinții, uneori, pot fi lipsiți de vină, din lipsă de educație, lipsă de școală, lipsă de educație primită, la rândul lor, de la părinții lor.”
În cazul cadrelor didactice însă, tonul său devine mult mai sever. Consideră că un profesor care umilește sau marginalizează un elev îi poate confirma acestuia sentimentul că nu este acceptat de societate.
„Bullyingul pe care uneori unele cadre didactice îl fac asupra copilului este, de cele mai multe ori, confirmarea, în mintea unui copil, că el nu este ce trebuie pentru societate. Dacă în cazul părinților copiilor victime putem găsi circumstanțe atenuante, în cazul cadrelor didactice aceste circumstanțe nu există. Se presupune că un cadru didactic are și școală, și cunoștințe, și educație, dar mai ales calități pedagogice.”
La acestea se adaugă, spune el, lipsa de empatie, dragoste, înțelegere, apropiere și toleranță din partea celor implicați în educarea copiilor. „Niciunul dintre acești factori nu se apleacă în mod real asupra nevoilor elementare ale unui copil!”, susține omul de afaceri, referindu-se la părinții altor elevi, profesori, societate și instituțiile statului.
„Nu se bate nimeni să câștige Ministerul Educației”
Criticile sale merg și către clasa politică, pe care o acuză că a tratat educația drept o miză secundară în negocierile pentru formarea guvernelor.
„Mizeriile de guverne și partide politice care, de 36 de ani, dau Ministerul Educației și Învățământului la schimb în negocierile politice, pentru ministerele de unde pot sustrage mai mulți bani. Nu se bate nimeni să câștige acest minister. Dacă educației și învățământului nu le acordăm importanța pe care o merită, nici rezultate nu avem de unde să avem.”
Ciprian Bold invocă și subfinanțarea educației, afirmând că sistemul ar avea nevoie de 6% din PIB pentru a deveni performant și că, în opinia sa, nu a beneficiat niciodată de mai mult de 3%. Cifrele reprezintă afirmațiile autorului postării și necesită verificare distinctă în raport cu execuțiile bugetare.
O altă problemă semnalată este numărul insuficient al consilierilor școlari în raport cu efectivele de elevi.
„O școală are între 500 și 1.000 de elevi. Unele mai mulți, altele mai puțini. O școală are unul, maximum doi consilieri psihologici. Ce randament să dea consilierii psihologici când au 500 de elevi de om…?”
Foto: ediția tipărită
