Să presupunem că, într-o bună zi, descoperi că fotoliul din sufragerie are urechi. Mai precis, un microfon. Nu știi cine l-a pus, de când stă acolo și nici dacă aparține vreunui serviciu secret sau unei neveste mai curioase. Ce faci? Îl scoți? Îl arunci? Sau îl lași la locul lui, eventual cu rugămintea ca persoana de la celălalt capăt să nu asculte după ora 22:00?
Dilema nu e chiar atât de fantezistă pe cât pare. Noul dosar DIICOT deschis pe numele lui Călin Georgescu privește, potrivit informațiilor prezentate despre anchetă, presupusa încercare de a identifica și neutraliza aparatura de supraveghere instalată legal în locuința sa din Mogoșoaia. Anchetatorii susțin că acesta ar fi apelat la un specialist pentru depistarea dispozitivelor și perturbarea funcționării lor, fără ca rezultatul urmărit să se producă. Am discutat despre speță cu avocatul Florentin Sorescu, care privește cu mult scepticism demersul anchetatorilor. Și cu un umor pe măsura situației.
Pur teoretic, microfonul poate fi de oriunde. De unde să știu că nu a venit cineva în vizită, că e rămas de nu știu cât timp acolo și o serie de chestiuni de acest fel? Era la om acasă, oricum ai lua-o. Plus că pe microfoane nu scrie că sunt microfoane ale DIICOT sau microfoane puse de nevastă.”
Avocatul invocă prevederile privind sustragerea sau distrugerea de probe și înscrisuri, infracțiune pedepsită cu închisoarea de la șase luni la cinci ani, dar consideră că aplicarea lor într-o asemenea situație ar fi discutabilă.
Eu cred că textul de lege se referă la o altă situație, nu la una în care sunt la mine în casă totuși și mă trezesc cu niște microfoane. Ce-ai vrea să fac, să spun și mulțumesc sau să păstrez și orele de liniște, să nu se deranjeze ăla care mă ascultă? Mi se pare de domeniul absurdului și vine în contradicție flagrantă cu ideea de inviolabilitate a domiciliului.”
În viziunea sa, problema ține inclusiv de felul în care autoritățile ajung să interpreteze drepturile cetățeanului atunci când acesta descoperă aparatură de supraveghere în propria locuință.
De când am auzit toată povestea asta, mi s-a părut stupidă. Dar până unde putem merge cu chestiunile astea totuși? Pur și simplu, mi se pare că în spatele acestei chestiuni este o teribil de mare aroganță. Eu ți-am plantat niște microfoane, o fac pe o procedură judiciară și am făcut-o pe ascuns, iar acum, vezi că le-ai descoperit și mi-ai stricat povestea. Nu, frate, e total absurdă abordarea. În primul rând, nu știam de apartenența lor și, în al doilea rând, sunt la mine în casă!”
Dar, dacă bănuiești totuși că microfonul este al procurorilor? Îl lași acolo? Întrebi dacă trebuie schimbate bateriile? Sorescu duce ipoteza până la capăt:
Nu știu, nu mă pot abține, dar aș întreba altfel: «Domnule procuror, scuzați-mă, soția mea, cu candele și alte povești, cam țipă noaptea, mi-e că vă deranjează».”
Dincolo de glumă, avocatul consideră că o asemenea abordare riscă să producă un efect de imagine contrar celui urmărit de anchetatori.
E absolut caraghios. Se duc într-o zonă de ridicol și e cea mai proastă strategie cu putință, pentru că îi creează imaginea asta de victimă. Ia uite ce-i fac voievodului nostru! Toată lumea, la nivelul bunului-simț, percepe că este exagerat. Și facem o victimă exact unde nu este cazul.”
Sorescu insistă că inviolabilitatea domiciliului este un drept fundamental și că interpretarea legii nu ar trebui să ajungă la rezultate pe care cetățeanul obișnuit le percepe drept absurde.
Ai toate drepturile, ești la tine în casă – asta e problema cea mai importantă și drepturile cele mai importante. Întotdeauna o lege și niște situații trebuie să fie percepute de fiecare prin bunul-simț al unei realități și al unei legi.”
Concluzia avocatului nu este tocmai măgulitoare pentru strategia juridică pe care o critică.
Patinaje dintr-astea au fost tot timpul. E o chestiune de prea mult zel, să intru în forță, să arăt… E un exces de zel total aiurea.”
Material realizat de Iulia Bădulescu
colaj Ancheta/ Foto Agerpres/ Ediția tipărită
