Doctorul Alexandru Stoian, medic primar chirurgie toracică: În medicină, curajul este, de multe ori, confundat cu siguranța!

Este singurul medic primar de chirurgie toracică din regiunea Muntenia și unul dintre specialiștii care au ales să își construiască o carieră departe de marile centre universitare. În aproape 15 ani de profesie, dr. Alexandru Stoian, medic primar în cadrul Spitalului Județean de Urgență Pitești, a realizat intervenții chirurgicale complexe, unele unice în cariera unui chirurg toracic, și a demonstrat că performanța se poate face și într-un spital din provincie. Într-un interviu acordat ziarului nostru, medicul vorbește despre drumul către chirurgie, cazurile care i-au marcat cariera, deciziile luate în doar câteva secunde în sala de operație și provocările de a practica o specialitate rară într-un sistem medical aflat în permanentă schimbare. 

Dacă ar putea alege din nou, ar urma același drum

►De ce ați ales profesia de medic?

– Partea de medicină a început în 2011, când am ajuns să fiu medic rezident. Din 2022 sunt medic primar în chirurgie toracică. A fost un drum destul de greu, nu pot spune că este ușor. Dacă ar fi să aleg din nou, aș urma același drum. Poate că unele lucruri le-aș face diferit, iar pe altele exact la fel.

►Adică tot chirurgie toracică?

– Da, tot! Nu a fost ceea ce mi-am dorit de la început, dar așa s-a potrivit și asta mi-a priit mie cel mai bine. A fost și un dram de noroc și multe neajunsuri pe parcurs, pentru că nu există nicio meserie în care să fie totul roz.

► De unde a venit acel dram de noroc?

– Am avut norocul să lucrez cu niște oameni de la care am putut să iau tot ce este mai bun.

►Dar neajunsuri?

– Au fost și multe obstacole, poate unele cauzate de mine, unele cauzate din exterior, dar le-am depășit.

Foto Ediția Tipărită

►Ce v-a atras la meseria de medic și, mai ales, către chirurgia toracică?

– În partea de meserie, poate contează foarte mult faptul că în familia mea sunt mai mulți medici. Tatăl meu este medic, iar fratele lui este, de asemenea, medic. Provin dintr-o familie în care medicina nu mi-a fost străină din copilărie, dar, pe undeva, cred că a fost și dorința asta de a face ceva deosebit și de a ajuta.

►Dacă ar fi să cuantificați ajutorul, la ce număr ați ajunge?

– Mi-ar plăcea să spună alții chestia asta despre mine, nu să mi-o cuantific eu. E mai ușor să ții minte când n-ai putut să ajuți decât atunci când ai putut să ajuți cu adevărat. Pe undeva, cred că astea le poți cuantifica mai ușor, deși pare un paradox. Și întotdeauna rămân acolo…

„Am început cu degetul mic”

►Care a fost cazul care v-a impresionat cel mai mult și v-a rămas viu în minte?

– E greu să aleg. Cred că memoria te ajută foarte mult și că cele mai proaspete sunt și cele mai mari reușite. A fost un caz de acum o lună, cu o formațiune tumorală gigantică în torace, fiind extirpată o tumoră de 2,3 kilograme la o pacientă de 74 de ani. Este un caz care poate fi unic într-o carieră. Mulți chirurgi toracici nu ajung să opereze o astfel de tumoră. Eu am avut privilegiul să fac această intervenție.

► …și curajul?

– Nu. Cred că asta vine din siguranță. În medicină, de multe ori curajul este confundat cu siguranța. Așa cred eu. Dacă ești sigur pe tine, ce te împiedică să poți să faci?

Foto Ediția Tipărită

►Care a fost prima dumneavoastră operație? (Râde)

– Prima mea operație? Eram în primul an de rezidențiat. În primul an din cei cinci am început cu chirurgia generală. Eram la Spitalul „Cantacuzino” din București, în stagiul de chirurgie generală, și cred că trecuseră câteva luni de stagiu în momentul în care mi s-a propus să fac o intervenție chirurgicală cu anestezie locală. În momentul acela am zis: „Da, ce trebuie să operez?”. A fost o rezecție la un picior diabetic. A trebuit să fac o amputație transmetatarsiană de deget cinci, adică degetul mic de la picior. Cu asta am început, de la degetul mic, la propriu, nu la figurat.

►Știu că, pe specializarea dumneavoastră, acoperiți o zonă mai mare aici, la SJU Pitești, adică vin la dumneavoastră pacienți din mai multe județe.

– Așa este. Vin pacienți din județele învecinate. Vin pacienți și, vă spun fără niciun fel de mândrie, vin pacienți și de la București să se trateze aici. Au venit pacienți și de peste Carpați, care au vrut să se trateze aici, adică din Transilvania. Au venit și din zona Sibiului, și din zona Bistriței și vin în continuare.

►Ați putea să ne spuneți cam câți pacienți operați într-un an?

– Undeva între 150 și 200 de intervenții chirurgicale.

►E mult, e puțin?

– Depinde la ce ne raportăm. Eu zic că este bine. Când le faci tu, le resimți ca fiind multe. Poate că, dacă privești din exterior, nu ți se par atât de multe.

„O forță divină este numai una și nu ești tu”

►Când resimțiți cea mai mare emoție în fața unui pacient?

– Cea mai mare emoție o trăiești în momentul în care vezi că îl faci bine. Cu asta nu se compară nimic.

►Cum trăiți un eșec?

– Te adaptezi. La început, poate îl trăiești mai greu, după care conștientizezi că o forță divină este numai una și nu ești tu. Nu ai cum să faci peste tot la fel și să-i faci pe toți bine și, încet, încet, te obișnuiești cu ideea. Și asta este. Poți să faci tot ce știi, poate și ce nu știi, și tot nu reușești.

Foto Ediția Tipărită

„Totul se poate termina în câteva secunde.”

►Au fost situații în care ați fost nevoit să faceți și ce nu știați?

– Da. Pentru că cine crede că le știe pe toate greșește din start. Nu le poți ști pe toate. Și există momente în care ți se șterge cu buretele tot ceea ce ai învățat. Pentru că trebuie să gândești, cum zic englezii, „outside the box”, trebuie să fii dincolo de zona ta de confort. Și, în momentul acela, trebuie să te adaptezi, să găsești o soluție pe care, pe moment, să poți să o aplici, să faci ceva. Nu sunt dese cazurile astea, dar se întâmplă. Și sunt multe situații care sunt independente efectiv de ceea ce poți tu să faci.

Am trăit intraoperator multe momente în care a trebuit să găsesc o soluție rapidă. Pentru că, în timpul unei intervenții chirurgicale, totul se poate termina în cinci minute. Totul se rezumă la secunde spre minute. Mai ales în sfera toracică. Sunt puține ramuri în care lucrurile trebuie rezolvate la secundă, pentru că ai de-a face cu vase mari, cu debit foarte mare și, în momentul în care nu controlezi niște lucruri, totul se termină în câteva secunde sau minute. Din fericire, nu toate ramurile pățesc asta. Sunt sfere în care lucrurile merg mai ușor, dar aici nu se poate.

Să vă dau un caz concret. Mi-a derapat o ligatură de pe artera pulmonară. De ce? Pentru că firul respectiv conținea prea multă ceară. Eu nu am avut de unde să știu. Am pus firul, am tăiat artera și, dintr-odată, m-am trezit că începe încet să fugă și, la un moment dat, a fost ca un vas care se scufundă instantaneu, dar se scufundă în sânge. Și totul a trebuit rezolvat în câteva secunde. Și pe nevăzute, și pe pipăite. Am băgat degetul direct în ea, că n-am avut încotro, și am rugat ajutorul să coasă în jurul degetului meu, că, dacă îl scoteam, nu o mai găseam a doua oară, pentru că se retrage. Nu am avut timp să caut o pensă, să mă întorc să mă uit după ea, pentru că, dacă faci asta, nu mai vezi nimic, se inundă tot ceea ce lucrezi.

„Adevărata siguranță o capeți făcând medicină în provincie”

► De ce există un singur medic de chirurgie toracică în toată zona asta, adică dumneavoastră? De ce nu sunt mai mulți?

– Este o întrebare la care nu știu să vă dau răspunsul exact. Bănuiesc doar, nu pot să știu cu siguranță. Fiind o specialitate rară, suntem foarte puțini la nivelul țării, comparativ cu celelalte specialități chirurgicale. Probabil că este și ceea ce spuneam mai devreme, referitor la siguranță.

Să știți că siguranța nu o capeți în timp ce ești sub protecția sistemului universitar, în cadrul unei clinici universitare. Cred că siguranța o capeți în momentul în care vrei să te iei la trântă cu ceea ce înseamnă medicina din provincie, pentru că acolo lucrurile sunt mai grele, din punctul meu de vedere. Pentru că ai un sprijin permanent, iar faptul că acea cazuistică pe care o ai vine, în general, documentată, nu este ca la noi, când ești primul contact al bolnavului cu spitalul.

Și poate că este și din comoditate, din cauză că, în teritoriu, poate nu ai tot ce îți trebuie. De aceea spuneam mai devreme că trebuie să fii inventiv și să găsești soluții. Sunt mai mulți factori.

Material realizat de Monica Sandu

Foto ediția tipărită

Citiți, de asemenea, pe anchetaonline.ro:

O nouă șansă pentru absolvenți! Se deschid înscrierile la masteratul POLITEHNICA București de la Mioveni